Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Willy Torresin

Am crescut într-o familie religioasă. Deşi părinţii noştri ne duceau la biserică în fiecare duminică, familia noastră era departe de a fi „normală”. Tatăl meu avea o problemă serioasă cu băutura, aşa că pierdea serviciu după serviciu. Mama mea încerca să compenseze muncind în afara casei ca să ne asigure traiul, şi de asemenea încercând să împlinească atât rolul tatălui, cât şi al mamei. Cumva în acei ani de început ai vieţii mele, am primit mesajul că trebuia să fiu bun ca să fiu iubit şi acceptat. Aveam de asemenea o stimă de sine foarte scăzută, astfel încât am încercat foarte tare să fiu un fiu bun ca să fiu iubit şi acceptat de părinţii mei, în special de tatăl meu. Cumva am simţit că în familia noastră dragostea era condiţionată de comportamentul şi performanţa mea. Credeam că voi fi iubit de părinţii mei, de alţi oameni şi de Dumnezeu, dacă mă purtam cum trebuie. Altfel, nu voi fi iubit şi acceptat. Când mergeam la biserică în zilele de duminică, mi se spunea că Dumnezeu mă va iubi dacă nu voi păcătui. Pur şi simplu am transferat asupra lui Dumnezeu aceeaşi acceptare bazată pe performanţă, pe care o învăţasem de la oamenii din jurul meu.

În anii adolescenţei am simţit că ceva nu era în ordine cu mine, ceva care avea de-a face cu sexualitatea mea, dar nu ştiam ce este. Pe vremea aceea nimeni nu vorbea deschis despre sexualitate. Mesajul implicit era că orice avea de-a face cu sexul era greşit şi păcătos. Acea impresie negativă a fost întărită când o femeie adultă m-a molestat sexual când aveam 5 sau 6 ani. În plus, nu exista absolut nicio formă de educaţie sexuală pe vremea aceea. Când am întrebat-o pe mama cum m-am născut, mi-a spus că Dumnezeu “plantase o sămânţă” înăuntrul ei, şi aşa am apărut eu. Nu mi-a venit niciodată în minte să o întreb cum făcuse Dumnezeu aceasta, totuşi!

Când aveam cam 14 sau 15 ani, m-am refugiat din mediul meu familial zbuciumat în religie. Am devenit din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii, şi am încercat să petrec cât mai mult timp posibil în biserică. Dar am continuat să cred că singurul mod de a-I plăcea lui Dumnezeu era să încerc să fiu bun şi să fac lucrurile corecte. Sentimentul că ceva nu era în ordine cu mine persista, dar nici măcar nu vroiam să mă gândesc ce era. Pur şi simplu am preferat să dau lucrurile acelea la o parte, sperând că în cele din urmă vor dispare.

Când am împlinit 18 ani am fost încurajat de unul dintre pastorii din biserica mea să merg la seminar şi să devin pastor. Nu eram prea sigur de aceasta, dar pentru că nu ştiam ce să fac cu viaţa mea, şi deoarece căutam moduri noi de a plăcea lui Dumnezeu pentru ca El să mă iubească şi să mă accepte, am hotărât că sugestia lui era lucrul potrivit de făcut.

În cele din urmă am început seminarul şi am făcut nişte muncă misionară, încă încercând să câştig aprobarea lui Dumnezeu. Aceasta a durat cam trei ani. Totuşi, în acel timp am devenit din ce în ce mai conştient de ceva greşit în sexualitatea mea. Am început să citesc toate cărţile despre acest subiect pe care le-am putut găsi. În final am dat de o descriere a atracţiei faţă de persoane de acelaşi sex. Poate că cel mai dificil lucru din viaţa mea până în acel moment era să admit că mă luptam cu sentimente şi dorinţe homosexuale. Pe vremea aceea credeam că practica homosexuală era probabil cel mai rău păcat, şi că oamenii care s-au luptat şi au practicat acele lucruri vor fi complet respinşi de Dumnezeu. Aşa că mi-am promis mie însumi şi lui Dumnezeu că nu voi face niciodată acele lucruri! De aceea am încercat din greu să stau departe de orice m-ar fi putut implica în activitatea homosexuală. Una dintre consecinţele acelei atitudini a fost că nu mă apropiam de alţi bărbaţi, nici chiar când încercau să-mi fie prieteni. Mă simţeam mai în siguranţă purtându-mă ca un adevărat prieten cu fetele, sau fiind pe cont propriu, cum am făcut întotdeauna în viaţa mea. Credeam de asemenea că dacă eram bun şi mă purtam bine, acele sentimente vor dispare în cele din urmă sau că poate vor rămâne „liniştite” şi nu se vor manifesta niciodată în viaţa mea.

Într-o zi trei tineri au venit la mine şi mi-au spus: „Suntem gay. Crezi că Dumnezeu ne poate schimba?”. Deşi am fost uimit de întrebarea lor, am răspuns fără emoţie: „Bineînţeles, nu este nimic imposibil pentru Dumnezeu”. Dar înăuntrul meu, inima mi s-a cufundat în disperare, pentru că eram dureros de conştient că deşi mă rugasem, postisem, citisem Biblia, memorasem Scriptura, făcusem tot ce putusem face ca să fiu un creştin „bun”, sentimentele şi atracţia mea faţă de bărbaţi creşteau, şi nu se diminuau.

În final am părăsit lucrarea misionară şi m-am întors în oraşul meu natal. Deşi eram deziluzionat, am continuat să fac tot felul de activităţi în biserică, dar în inima mea mă simţeam confuz şi singur. Vroiam să vorbesc cu cineva, dar mi-era teamă să nu fiu din nou respins. Aşa că am continuat să fac din lupta mea un secret. Într-o zi am fost la o conferinţă misionară, şi la acea conferinţă, în mod ironic, am avut prima mea întâlnire homosexuală cu un alt student la seminar. După aceea m-am simţit îngrozitor, şi mi-a fost cumplit de frică de pedeapsa lui Dumnezeu. Sentimentele de vină mă paralizau, şi mi-am promis să nu mai fac niciodată aşa ceva.

Deşi am continuat să fac toată lucrarea creştină pe care o făcusem înainte, în mine s-a schimbat ceva. Ajunsesem în punctul în care eram obosit să fac promisiuni pe care nu le puteam respecta. Pe lângă aceasta, acum vroiam mai mult din ceea ce experimentasem cu acel student la seminar. Deşi partea sexuală nu fusese cea mai importantă pentru mine, vroiam să fiu din nou îmbrăţişat şi să mi se spună că sunt iubit. Eram înfometat de mai multă afecţiune şi de implicare emoţională cu un bărbat.

Într-o zi am hotărât să mă duc la un bar gay. Încă pot să-mi amintesc cât de liber mă simţeam! A fost prima dată în viaţa mea când  am putut să fiu eu însumi şi să nu mă ascund în spatele unei măşti! Am simţit că găsisem cerul pe pământ! Din acea zi am încetat pur şi simplu să merg la biserică, şi toate activităţile în care fusesem implicat până atunci. Uneori mă simţeam neliniştit în interior, dar mă asiguram să am întotdeauna prieteni în jur. Băutura m-a ajutat să liniştesc senzaţia de disconfort din interiorul meu.

Eram supărat pe Dumnezeu. Eram obosit să încerc să mulţumesc pe Cineva pe care în mod evident nu-L puteam mulţumi, aşa că pur şi simplu am renunţat să o fac!

Toată acea „devoţiune” şi dorinţă de a sluji lui Dumnezeu s-a transformat încetul cu încetul în răzvrătire şi mânie. Credeam că am înfăptuit păcatul „de neiertat”, că nu exista speranţă pentru mine.

Uneori îmi „lipsea” Dumnezeu. Şi din când în când am încercat să găsesc o nouă biserică şi să simt că mă potrivesc acolo. Aceasta s-a întâmplat de trei sau patru ori. Dar întotdeauna am făcut din lupta mea un secret, aşa încât ori de câte ori homosexualitatea ieşea la suprafaţă, plecam din nou cu ruşine şi amărăciune. Până ce am renunţat complet. Am înţeles că nu era posibil să găsesc calea înapoi spre Dumnezeu.

Mi-am petrecut cu totul cam 15 ani din viaţă încercând să găsesc scop şi înţeles într-o relaţie cu un bărbat. Cu toate acestea, după câteva relaţii de durată, am înţeles că nu ajung nicăieri. Am înţeles de asemenea că nu mai vroiam şi nu mai credeam într-o relaţie de durată sau într-o „căsătorie” cu un bărbat. Am devenit din ce în ce mai frustrat şi deprimat. Atunci a început Dumnezeu să-mi vorbească.

„Te iubesc.” Cuvintele erau foarte clare, dar nu aveam idee de unde veneau. Din mintea mea? Deşi bănuiam de unde erau aceste cuvinte, nu puteam crede că de la Dumnezeu. Eram atât de cufundat în păcat... Cum putea să mă iubească Dumnezeu?

Dar din când în când, în mod neaşteptat, auzeam din nou: „Te iubesc, fiule, şi am atât de multe pentru tine...”.

Într-o sâmbătă după-amiază eram afară din casă, spălându-mi maşina, când am auzit din nou acea voce. M-am enervat atât de tare! Îmi amintesc că am aruncat găleata de apă pe care o ţineam în mână şi că m-am năpustit în casă şi jos în pivniţă unde puteam fi singur. Am strigat la Dumnezeu, spunând: „Nu ai nimic altceva de făcut? Lasă-mă în pace! Încetează să-mi mai faci asta! Nu Te pot sluji! Am încercat tot ce am putut ca să fac lucrurile care vroiai să le fac, dar am dat greş! De ce nu mă laşi în pace? Tu m-ai făcut aşa, nu? Nu eşti fericit? Lasă-mă în pace!”.

Când strigam la Dumnezeu (şi am folosit un limbaj dur!), m-am gândit că Dumnezeu va deschide pământul sub picioarele mele şi mă va trimite direct în iad! Dar iată ce am auzit: „Ai terminat?”  Dar nu mai aveam ce să spun. Iar Dumnezeu a continuat, spunând: „Crezi că ai ceva ce nu am Eu? Crezi că este ceva ce poţi face tu şi Eu nu pot face? Crezi că am nevoie de banii tăi? Sau de timpul tău? Sau chiar de munca ta? Crezi că am nevoie de tine în vreun fel? Şi când ţi-am cerut Eu să faci toate acele lucruri?”. Am fost uimit. „Dar Dumnezeule, întotdeauna am auzit oamenii din biserică spunându-mi că asta ar trebui să fac...”. Am fost întrerupt: „De ce nu M-ai întrebat niciodată ce vroiam cu adevărat de la tine?”. Nu aveam un răspuns. Era adevărat. Nu L-am întrebat niciodată pe Dumnezeu ce vroia. Întotdeauna am presupus că oamenii din jurul meu ştiau ce aveam de făcut, aşa că am continuat doar să fac acele lucruri. Nu mai eram supărat, dar acum mă simţeam atât de pierdut şi confuz. Cu toate acestea aveam nevoie să continui conversaţia.

„Dumnezeule, ce vrei atunci de la mine?”

„Vreau inima ta.”

„Pentru ce vrei inima mea? Este atât de murdară! Este plină de păcat. Şi mai rău, de păcate pe care le iubesc, care au devenit parte din viaţa mea. Ce vei face Tu cu aceasta inimă murdară a mea?”

„Voi turna viaţa Mea în ea!”

„Dar de ce? Nu înţeleg.”

„Pentru că pentru aceasta te-am făcut – ca să torn viaţa Mea în tine!”

„Dar de ce?”

„Pentru că Eu te-am făcut, şi pentru că te iubesc! Vei accepta dragostea Mea?”

Cumva am simţit că era adevărat, că Dumnezeu mă iubea chiar aşa cum eram. Şi nu I-am mai putut rezista. Nu am mai putut îndepărta această dragoste copleşitoare. Şi apoi plângeam fără să mă pot controla şi nu mai puteam sta în picioare. Am căzut în genunchi, mi-am deschis mâinile şi am spus: „Da, Doamne! Accept dragostea Ta! Nu înţeleg de ce vrei să mă iubeşti, dar nu mai pot trăi fără dragostea Ta! Dar nu-ţi pot promite nimic. Nu-Ţi pot promite că mă voi lăsa de homosexualitate, sau că voi renunţa la iubitul meu...” „Primeşte doar dragostea Mea pentru tine! Nu-ţi cer să-Mi promiţi nimic, doar să accepţi dragostea Mea.”

Şi apoi s-a întâmplat. Am fost literalmente copleşit de dragostea lui Dumnezeu. De fapt nu cred că este posibil de explicat ce s-a întâmplat. Tot ce pot spune este că ea se revărsa! Îl iubeam pe Dumnezeu într-un mod în care n-am visat niciodată că ar fi posibil, şi nu avea nimic de-a face cu ceva ce aş fi putut oferi în schimb. Era numai dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu care se revărsa. Nu-mi venea să cred! Era mai presus de orice visasem vreodată, sau de orice experimentasem vreodată înainte. Cum putea Dumnezeu să mă iubească atât de mult? Dar L-am lăsat doar să mă iubească. Pentru prima dată viaţa mea avea un scop – avea sens! Aceasta este! Mi-am spus mie însumi, pentru acesta am fost creat, ca să experimentez această dragoste, acest Dumnezeu copleşitor! La început am simţit că este prea bine ca să fie adevărat! Dar în cele din urmă acest sentiment a fost înlocuit de un altul: „Este atât de bine şi este adevărat!”.

Aceasta a continuat câteva zile, şi m-am temut că în final va dispare, şi că lucrurile vor fi la fel. Cred că aspectul emoţional s-a diminuat, dar experienţa dragostei lui Dumnezeu, nu.

Ce am experimentat atunci a fost că tocmai lucrul pe care îl căutasem în homosexualitate în toţi acei ani, ajunsese la mine, deşi atunci nu ştiam ce este. Ceea ce am văzut întâmplându-se după acea experienţă a dragostei lui Dumnezeu a fost că am început să-I cer lui Dumnezeu să îndepărteze orice din inima mea care mă oprea să ajung a-L cunosc mai bine. Exista o dorinţă nouă în inima mea, o dorinţă nu numai de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci de a FI ca El. Dragostea lui Dumnezeu a produs o dorinţă în mine de a fi ca El. Nu mai vroiam nimic care să mă oprească de la a-L cunoaşte mai bine. Cu alte cuvinte, am găsit în Dumnezeu ceea ce căutam în practicarea homosexualităţii. Deci nu mai aveam nevoie să caut nimic în homosexualitate. Îşi pierduse atractivitatea pentru mine. Eu am fost cel care am luat iniţiativa de a pune capăt relaţiei în care eram. Eu am fost cel care I-am cerut lui Dumnezeu să îndepărteze din viaţa mea nu numai identitatea şi practicile homosexuale, ci şi dependenţele mele sexuale. Nu vroiam ca ceva să mă ţină departe de noua mea relaţie cu Dumnezeu.

Şi când aceasta a început să se întâmple, am descoperit de asemenea că dragostea şi harul lui Dumnezeu erau disponibile pentru mine când învăţam să umblu în această viaţă nouă, pas cu pas, şi zi după zi.

Au trecut câţiva ani de când s-au întâmplat aceste lucruri în viaţa mea. Am învăţat să răspund durerii rănilor mele în moduri non-sexuale. Am fost de asemenea vindecat de multe din aceste răni. Am învăţat de şi să mă întorc către Dumnezeu când sunt ispitit, şi să mă încred în El pentru toate nevoile mele.

Această experienţă a creat în inima mea o dorinţă de a împărtăşi această dragoste cu întreaga lume! Simt că este prea bună ca să o ţin numai pentru mine însumi – simt că lumea are nevoie să-L cunoască pe Dumnezeul care ne iubeşte pe fiecare dintre noi într-un mod atât de special şi de transformator! Mă simt obligat să-i las pe alţii să cunoască faptul că Dumnezeu îi iubeşte, şi că a făcut tot ce trebuia să fie făcut ca să-i aducă înapoi la El!

Aceasta este ceea ce vreau să fac cu restul vieţii mele. Să vestesc Evanghelia dragostei şi harului lui Dumnezeu oricui doreşte să asculte, în special celor care se simt şi ei prinşi în cursa homosexualităţii, cum am fost eu. Şi ei au nevoie să experimenteze că nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta, şi că nu există dependenţă pe care El să nu o poată zdrobi. Ei au nevoie să ştie  că Dumnezeu este adevăratul Iubit al sufletelor lor!

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.