Lupta mea secretă
1 octombrie 1999
ISPITA
De-a lungul anilor, Leadership şi-a câştigat reputaţia de a se adresa problemelor misiunii în mod realist şi eliberator. Ocazional, aceasta a însemnă să abordeze un tabu.
Cu şaptesprezece ani în urmă am publicat „The War Inside” [Războiul dinăuntru], despre lupta unui pastor anonim cu pofta şi voyeurismul. Cu descrierea sa realistă a tentaţiei sexuale, a devenit repede unul dintre cele mai controversate – şi dintre cele mai solicitate – articole ale noastre.
Aproape două decenii mai târziu, ispitele sexuale în variate forme, continuă să-i chinuiască pe cei din misiune. Articolul următor este despre lupta îndelungată a unui pastor pentru a învinge gândurile şi dorinţele homosexuale. Ca şi „Războiul dinăuntru”, este o relatare sinceră despre un subiect sensibil, dar credem că publicarea sa ar putea fi un prim pas în ajutorarea altor lideri creştini, care se luptă în viaţa particulară cu o luptă asemănătoare.
În unele zile, impulsul de a avea fantezii nu era atât de rău. Eram ocupat cu munca mea, şi gândurile nici măcar nu-mi treceau prin cap. Acelea erau vremurile când îmi plăcea să fiu pastor. Savuram privilegiul de a ajunge la alţii şi simţeam că Dumnezeu mă folosea ca să ating vieţile care erau rănite.
Dar în alte zile trebuia să depun toate eforturile ca să rămân concentrat asupra misiunii. Sentimentele se furişau în mintea mea, stârnite de un fizic musculos de pe stradă, sau de o faţă frumoasă dintr-un restaurant. Mă rugam şi încercam să reprim gândurile chiar acolo, dar deseori erau prea grozave, prea plăcute. Acelea erau vremurile când uram să fiu pastor. Dispreţuiam minciuna pe care o trăiam.
Viaţa şi misiunea mea erau o harababură încâlcită. La suprafaţă eram un lider de biserică respectat, căsătorit cu o femeie frumoasă, cu o familie minunată. În interior, eram o persoană complet diferită, consunată de dorinţe homosexuale.
Dimineţile de duminică erau deosebit de dureroase. Cum se duce la amvon un aşa-zis om al lui Dumnezeu, ca să predice cu integritate şi convingere despre faptul de a deveni o creaţie nouă, când propria lui viaţă este atât de pătată şi lipsită de speranţă? Deseori priveam pe deasupra congregaţiei şi mă gândeam: Dacă, voi, oameni buni, aţi şti cum sunt eu cu adevărat, cu ce mă lupt în fiecare zi, felurile de gânduri pe care le-am întreţinut săptămâna aceasta...
Într-o zi am mers cu maşina într-un oraş îndepărtat ca să mă întâlnesc cu un grup de colegi pastori din denominaţiunea mea. Am stat într-o cameră de conferinţe, discutând despre zonele din regiunea noastră care ar fi ideale pentru plantarea de noi biserici. Dar în timp ce discutam despre demografie şi strategii, eu mă luptam să opresc imaginile pornografice care îmi apăreau frecvent, imagini care mi se imprimaseră în minte prin privirea repetată a filmelor şi fotografiilor explicit sexuale.
Pe drumul către casă, am luat-o pe rampa de ieşire, am consultat Pagini Aurii, şi în câteva minute eram într-un magazin video pentru adulţi, studiind copertele casetelor video şi revistele lucioase, căutând o imagine a bărbatului perfect.
Nu eram ca alţi bărbaţi
Am crescut într-o familie creştină din clasa muncitoare. Dumnezeu mi-a arătat clar, de timpuriu, că misiunea era calea Lui pentru viaţa mea. Nu a fost întotdeauna o chemare bine-venită. Mi-a fost teamă de ea, am luptat cu ea, am împins-o deoparte. Dar nu am putut scăpa de ea.
Nimic nu îmi dădea mai multă pace şi împlinire decât faptul de a-i ajuta pe alţi oameni şi de a le face legătura cu Creatorul lor. Eram foarte implicat în grupul meu de tineri, eram un voluntar obişnuit în călătoriile de misiune, un consilier de tabără neobosit în timpul verii. Misiunea era bucuria mea – lucrul care mă făcea să mă simt împlinit.
În mod ironic, chemarea mea la misiune a coincis cu apariţia luptei mele homosexuale. Ca băiat, aveam o mare curiozitate cu privire la trupul masculin. Nu sunt sigur de ce. Poate din cauză că tatăl meu, care avea două slujbe, nu era prea mult prin preajmă. Când era prezent, nici nu mă susţinea, nici nu era afectuos. Eram convins că nu mă iubea, şi simţeam că eram o dezamăgire pentru el.
Ca adolescent, am ajuns la concluzia că eram diferit. În timp ce simţeam o anume atracţie pentru fete, eram mult mai atras de membrii propriului meu sex. Când m-am maturizat fizic, acele atracţii au devenit mai puternice. Cu toate acestea, ştiam că a spune cuiva ar fi o greşeală tragică.
Când părinţii mei vorbeau despre homosexuali, foloseau cuvinte ca „pervertiţi” şi „dezgustători”.
Într-o zi, am citit în ziar o scrisoare scrisă lui Ann Landers de cineva care se lupta cu sentimente homosexuale. În aceeaşi seară, mama s-a referit la ea. L-a numit pe bărbat „homo” şi a spus că oameni ca aceia erau bolnavi la cap. Cuvintele ei m-au rănit. De-ar fi ştiut ea că lupta lui era şi lupta fiului ei!
La liceu, erau glume despre „poponari” şi „fetiţe”. Încercând să fiu unul dintre tineri, râdeam. Dar înăuntru mă durea. Eram confuz. De ce eram atras de băieţi? Eram o femeie în trupul unui bărbat? Eram o greşeală a naturii?
De multe ori mă duceam în camera mea şi strigam la Dumnezeu, uneori cu mânie, uneori cu o neajutorare copleşitoare. Stăruiam ca Dumnezeu să mă schimbe. Dar indiferent cât de pasionată era rugămintea mea, indiferent cât de intense erau rugăciunile mele, nu m-am schimbat. Dorinţele mele faţă de cei de acelaşi sex nu au dispărut. În mintea mea, Dumnezeu rămânea tăcut.
Am găsit uşurare prin fantezie şi masturbare. Deşi nu am avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat, îmi hrăneam dorinţele puternice cu imagini erotice din reviste. Până am absolvit liceul, am fost expus la o cantitate relativ mică de pornografie, dar viaţa fanteziei mele scăpase de sub control. Era modul meu de a înfrunta singurătatea. Îmi oferea o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut, până mă inunda următorul val de ruşine.
Colegiul a deschis o nouă lume de poftă şi obsesie sexuală. Eram acum un adult într-un oraş diferit. Mă puteam rătăci. urmam un colegiu creştin, dar aveam mai multă libertate decât cunoscusem vreodată înainte. În câteva luni, am descoperit pornografia explicită.
Strigam la Dumnezeu,
uneori cu mânie,
uneori cu
o neajutorare copleşitoare.
Stăruiam ca Dumnezeu
să mă schimbe.
Am continuat să îmi umplu mintea cu noi imagini cu bărbaţi, pe care le vedeam în reviste sau în separeuri. Dar alinarea era întotdeauna temporară. De fiecare dată mă simţeam un pic mai mizerabil. Ruşinea mea a crescut, ca şi sentimentele de inferioritate. Îmi era greu să mă concentrez asupra temelor de la şcoală. În cea mai mare parte a timpului, viaţa era un iad.
Prima mărturisire
La jumătatea colegiului, mi-am adunat curajul ca să-i împărtăşesc durerea mea unui prieten apropiat. Ne-am plăcut de când ne-am întâlnit. Îl consideram evlavios, spiritual şi plin de grijă. Îl respectam pentru încrederea lui în sine şi pentru ceea ce părea să fie o înţelepciune care depăşea anii pe care îi avea. M-am gândit că voi fi în siguranţă dacă îi voi spune secretul meu.
Pe vremea aceea, neliniştea de a fi un observator în viaţă, în loc de a fi un participant, era mai mult decât puteam îndura. Băieţii din dormitorul meu aveau întâlniri, îşi urmăreau visele şi se gândeau la viitorul lor. Unii plănuiau să se logodească. Cu toate acestea, eu eram paralizat de teamă şi de ruşine.
În noaptea în care am hotărât să împărtăşesc secretul meu, prietenul meu şi cu mine eram plecaţi la un azil. Era aproape miezul nopţii, când stăteam întinşi în camera noastră, vorbind despre şcoală şi viaţă. În cameră era întuneric. El era pe patul de sus. Eu eram întins pe cel de jos. Anii de durere şi respingere se dezlănţuiau înăuntrul meu. Trupul meu tremura. Vroiam să-i împărtăşesc secretul meu, dar cuvintele nu vroiau să vină. Cum îi spui cuiva că eşti homosexual? Mă va respinge? Va spune altora?
Stăteam tăcut, căutându-mi cuvintele. Orice cuvinte, altele decât cuvântul cu „H”. Nu era niciunul.
În cele din urmă am spus: „Ştii cum se crede că băieţii sunt atraşi de fete? Ei bine, eu sunt atras de...”. Am rămas tăcut, dat el ştia deja.
„De băieţi?” a spus el.
„Da”, am răspuns după o lungă pauză. Deodată, secretul meu fusese spus. Pentru prima dată, sufletul meu stătea gol înaintea altei persoane.
Nu îmi amintesc cuvintele colegului meu de cameră în acea seară, dar îmi amintesc bunătatea lui. Cum s-a rugat pentru mine şi cum m-a acceptat. Mi-a oferit o privire fugară asupra a cum poate fi harul şi acceptarea lui Dumnezeu.
A fost un moment vindecător, dar în două săptămâni prietenia noastră s-a deteriorat. Mă bazam prea mult pe el. Contam pe el să mă ajute, să mă încurajeze, să mă rezolve. În cele din urmă, nevoia mea l-a îndepărtat. Cu înţelepciune, m-a încurajat să văd un consilier, ceea ce am făcut. Dar consilierea a fost pe termen scurt şi nu a făcut prea multe pentru a mă ajuta.
O chemare dură
În ciuda sentimentelor mele de îndoială şi de nepotrivire, mi-am continuat călătoria către slujirea cu program complet. M-am dus la seminar sperând că într-un fel voi găsi vindecarea după care tânjeam cu disperare.
Unii ar putea argumenta că nu ar fi trebuit să urmăresc misiunea de la bun început, că lupta mea cu homosexualitatea mă descalifica de la slujirea efectivă şi, într-o anumită măsură, pot aprecia aceste obiecţii. Dar atunci mă întreb dacă aceste persoane care obiectează au experimentat vreodată o chemare de la Dumnezeu; felul în care El stăruie, împuterniceşte şi binecuvântează pe cineva în slujba sa.
În moduri clare – prin conversaţii, încurajare din partea altora, şi eficienţă în misiunile pe care le-am făcut - ştiam că destinul meu era să devin pastor. Nu a fost un proces uşor.
Uneori eram în agonie, întrebându-mă dacă eram destul de sfinţit pentru această chemare. Dar Dumnezeu a continuat să deschidă uşi pentru misiune, şi oricât de mutilat eram din cauza luptei mele interioare, am păşit prin ele.
În cea mai mare parte a carierei mele la seminar, am reuşit să rezist impulsului de a lua pornografie. După ce am cedat o dată tentaţiei, am mărturisit pastorului meu. Un bărbat profund şi înţelegător, el m-a trimis la un consilier, care m-a încurajat să mă întâlnesc cu femei. A fost o mişcare care avea să îmi schimbe viaţa pentru totdeauna.
Încercând legătura căsătoriei
Am început curând să mă întâlnesc cu o tânără specială de la biserica mea. Laura (nu este numele ei adevărat) era o persoană blândă şi plină de compasiune, care era întotdeauna dornică să îmi asculte plângerile despre examenele la greacă sau lucrările de teologie de treizeci de pagini. Ne făceam unul pe celălalt să râdem şi, în timp, am devenit foarte apropiaţi.
Dar tot nu vedeam niciun motiv ca să îi spun secretul meu. Ştiam că dacă relaţia noastră continua să înainteze, în cele din urmă va trebui să îi spun. Dar am hotărât să aştept. Poate că voi găsi eliberare din lupta mea înainte de a trebui să i-o revelez.
Într-o seară am cedat tentaţiei şi am vizitat un magazin de băuturi care vindea pornografie masculină. Totuşi, de data aceasta, vina a fost prea mult pentru mine. Ştiam că Laura vedea relaţia noastră ca una cu potenţial pe termen lung. Lucrul corect pe care trebuia să îl fac, am decis eu în cele din urmă, era să încetez să o înşel şi să admit că am făcut ceva greşit, dar că nu este foarte serios. Trebuia să ştie cine eram cu adevărat.
Mărturisirea mea a prins-o cu totul nepregătită. La început i-a fost teamă. „De ce eşti atras de mine?” a întrebat ea. „Ce înseamnă aceasta pentru relaţia noastră?”
Nu i-am putut răspunde. Am încurajat-o să discute cu pastorul nostru, care cunoştea situaţia mea. S-au întâlnit în săptămâna următoare. El i-a arătat deosebirea dintre condiţia homosexualităţii şi păcatul efectiv de a exprima în comportament acele dorinţe. Pentru că nu mă exprimam în comportament conform impulsurilor mele ci doar mă luptam cu acele dorinţe, el credea că era sigur să continuăm relaţia.
Sfatul pastorului a ajutat la diminuarea neliniştii Laurei, şi în cele din urmă am hotărât să ne căsătorim. O iubeam pe Laura, dar vedeam căsătoria şi ca un pas important către închiderea uşii pentru eul meu homosexual şi pentru adoptarea unei noi vieţi de heterosexualitate publică.
Căsătorindu-mă, am sperat că în cele din urmă acele vechi pofte şi dorinţe se vor diminua – nu a fost aşa.
Încet, încet, am început să realizez că era un mod îngrozitor de a intra într-o căsătorie. Săream de la a fi un soţ bun, la a fi unul care era prost dispus, supărat şi deprimat. Din cauza frustrării care venea odată cu neputinţa mea de a mă împotrivi ispitei, o făceam să sufere pe soţia mea. O învinuiam pe ea pentru problemele mele.
În momentele de intimitate pe care le aveam împreună, mă trezeam cedând gândurilor de poftă faţă de bărbaţi şi după aceea aveam sentimente enorme de vină. Bineînţeles, nu i-s spus ei aceasta. Ştiam că ar fi rănit-o profund să descopere că îi găseam pe bărbaţi mai provocatori decât ea.
Probleme în misiune
După seminar, am acceptat un post la o biserică mică, dar plină de viaţă. Eram un predicator competent. Prin Duhul Domnului, predicile mele aveau impact. Auzeam adesea cum Dumnezeu folosea anumite mesaje pentru a schimba vieţile oamenilor. Eram un administrator eficient. Aveam reputaţia că făceam lucrurile cum trebuie. Şi relaţionam bine cu membrii din congregaţia mea.
Îmi era uşor să am grijă pastorală. Eram capabil să simt empatie pentru sufletele rănite (din cauza propriei mele dureri?), şi oamenii se deschideau faţă de mine, deseori spunând: „Nu mă aşteptam să-ţi spun toate astea.” O femeie, spitalizată cu depresie severă, mi-a spus că în prima duminică în care m-a întâlnit, a ştiut că înţelegeam durerea.
Cei mai mulţi oameni credeau că am totul, dar eu mă luptam din răsputeri, în multe zile, să mă menţin pe linia de plutire.
Ani de zile am rămas credincios soţiei mele şi misiunii mele în exterior. Dar în interior, comiteam adulter în mod regulat. Numai prin harul lui Dumnezeu am evitat să trec linia şi să devin implicat cu un bărbat – şi atunci numai pentru că situaţia potrivită nu s-a prezentat niciodată.
Pentru câteva clipe,
pornografia îmi oferea
o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut,
până mă inunda
următorul val de ruşine.
Uneori eram atras fizic de bărbaţii pe care îi ştiam de la biserică. De obicei îmi închipuiam că aceste sentimente erau sigure, pentru că erau hetero şi nu exista un potenţial pentru a deveni implicat. Am sfârşit o prietenie „în care dădeam socoteală” pentru că ştiam că bărbatul avea aceeaşi luptă ca şi mine, şi potenţialul ca amândoi să cădem era acolo.
Din nou, m-am confruntat cu durerea prin fantezie şi masturbare. Pornografia a continuat să fie o luptă constantă. Ispita de a conduce maşina la o librărie pentru adulţi era prezentă aproape de fiecare dată când mergeam la o întâlnire sau făceam o vizită la spital. Deşi mă duceam rareori acolo, îmi creştea adrenalina numai trecând prin apropiere.
Lupta cea mai puternică avea loc atunci când soţia mea era plecată din oraş. Uneori lupta era atât puternică încât mă umpleam de sudoare şi deveneam bolnav din punct de vedere fizic. După ce cedam, îi mărturiseam de obicei soţiei mele. Mă făcea să mă simt mai bine; pe ea o făcea să se simtă mai rău. Eram prea preocupat de mine însumi ca să realizez că îi făceam ei ca persoană, cum aceasta îi distrugea puţin câte puţin stima de sine şi sentimentul de siguranţă. Trăia într-o semi-stare de teamă că într-o zi cineva care mă cunoştea va trece pe acolo şi mă va prinde uitându-mă la pornografie. Îşi imagina că eram dat afară din misiune şi că vieţile noastre vor fi întoarse pe dos.
Punctul de rupere
După mai mult de zece ani de căsătorie, şi după ceea ce părea o dezordine emoţională de o viaţă, eram aproape la capătul puterilor. Un moment de toleranţă plină de poftă mă dusese la un magazin de casete video pentru adulţi, în suburbiile oraşului.
Cum era ritualul meu, am absorbit imaginile proaspete şi am părăsit magazinul în ruşine şi dezgust. Dar de data aceasta, valul de vină şi de frustrare era mai acut. Era ca şi cum Dumnezeu îmi oferise o privire fugară asupra decăderii mele patetice din propria Lui perspectivă. Trebuia să caut ajutor, chiar dacă aceasta însemna să risc ca congregaţia mea să afle.
Când am ajuns acasă, i-am spus Laurei că nu mai puteam continua să trăiesc în acest mod, că voi face o programare la o misiune de pe lângă o biserică dintr-un oraş apropiat, care îi ajuta pe cei care se luptau cu homosexualitatea. Nu ştia ce să creadă.
Când a vorbit, teama şi supărarea s-au furişat la suprafaţă: „Dacă află cineva de la biserică, nu vei mai avea serviciu. Ce vom face? Cum le vei explica asta copiilor?”. S-a prăbuşit în scaun şi a început să plângă. „De ce nu poţi să te aduni doar şi să termini cu asta?”.
„Nu ştiu cum să termin cu asta”, am răspuns eu repede, supărat. „Am încercat. Dacă această biserică nu se poate rezolva asta, atunci nu vreau să fiu parte a acestei biserici.”
Am continuat, cu lacrimile curgându-mi: „Sfinţenia mea şi căsătoria noastră sunt mai importante pentru Dumnezeu decât serviciul meu. Şi sfinţenia mea şi căsătoria noastră încep să devină mai importante şi pentru mine. Trebuie să îmi asum riscul”.
În sfârşit, speranţă
Consilierul cu care am început să mă întâlnesc, a vrut să merg la o întâlnire săptămânală pentru oameni care se luptau cu homosexualitatea. M-am împotrivit săptămâni întregi, dar ştiam că trebuia să merg.
Când mergeam cu maşina pe autostradă la prima întâlnire, eram plină de îndoială. Înăuntrul meu se dezlănţuia un război pe care nu îl mai simţisem niciodată. Acesta este lucrul potrivit de făcut. Dumnezeu va avea grijă de tine, mi-am amintit mie însumi. Dar ridicându-şi capul urât, vechea mea fire striga: „Este o prostie! Dacă dai peste cineva cunoscut? Dacă unul dintre enoriaşii tăi este acolo?”.
Când am ajuns, nu eram sigur ce voi găsi. Ce am descoperit a fost un grup de bărbaţi şi de femei care arătau ca aceiaşi oameni pe care îi văd la magazinul Kmart local. Arătau destul de mult ca mine.
Prima întâlnire s-a încheiat cu rugăciune pentru fiecare membru. Ne-am împărţit în grupuri de câte patru, strigându-ne numărul, ca să ne împărtăşim nevoile şi să le spunem celorlalţi ceva despre noi înşine. Spre surpriza mea, Dumnezeu a dirijat numerele astfel încât oamenii care slujeau în biserică erau în acelaşi grup: soţia unui pastor, un fost pastor de tineret, un dirijor de muzică şi eu. Am rămas perplex. În acea clipă, am ştiut că Dumnezeu era acolo şi că era mulţumit că eram acolo. Ştiam că avea să fie bine.
Aproape doi ani, am învăţat despre ruşine, despre ispită, şi despre vindecarea identităţilor noastre rănite. Am discutat ce înseamnă să fii bărbat sau femeie, şi cum să dezvoltăm relaţii sănătoase. Ne-am împărtăşit unul altuia durerile, temerile şi eşecurile.
În acest mediu, dezordinea încâlcită a vieţii mele a început să se arate. Am fost în stare să dau în vileag sufletul meu sângerând, durerea mea nerezolvată, şi să găsesc înţelegere, dragoste şi acceptare de la oameni în aceeaşi situaţie. Mai mult decât atât, am început să primesc speranţă că viaţa putea fi diferită, că Dumnezeu putea să mă vindece.
Dar erau şi momente când vroiam să renunţ. Momente când vindecarea era prea înceată şi dureroasă. Citisem cărţile, fusesem la consiliere şi mersesem luni de zile fără să mă uit la pornografie, dar se întâmpla ceva, care declanşa o recădere în vechile obiceiuri.
Într-un asemenea moment, i-am spus consilierului meu: „Schimbarea nu este posibilă”.
„Este în ordine să spui că este extrem de grea”, a răspuns el. „Dar nu spune că este imposibilă.”
Am început să încetez să păstrez rănile din trecut. Trebuia să le ofer iertare celor care mă răniseră – tatălui meu distant emoţional, mamei mele dominatoare, celor de aceeaşi vârstă lipsiţi de sensibilitate, şi altor zeci de oameni care mă răniseră. Mi-am amintit de ei unul câte unul, în prezenţa consilierului meu iubitor, i-am iertat şi I-am dat durerea mea lui Dumnezeu.
Într-o zi consilierul meu m-a întrebat: „Când te gândeşti la Dumnezeu ca Tată, la ce te gândeşti?”.
Întrebarea lui m-a prins nepregătit. Nimeni nu mă întrebase aceasta înainte (şi dacă ar fi făcut-o, probabil că nu aş fi răspuns sincer). M-am gândit un moment şi am spus: „Este distant şi este dezamăgit de mine”.
„Şi cum Îl descrie Biblia pe Dumnezeu Tatăl?” m-a întrebat consilierul meu.
Cuvintele pe care le învăţasem ca şi copil mi-au venit în minte: „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie... Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână... Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103: 8-9, 13-14, 12)
„Mi se pare”, a continuat consilierul meu, „că ai o percepţie corectă despre cine este Dumnezeu în capul tău, dar nu în inima ta. Îl vezi pe Tatăl tău ceresc aşa cum l-ai văzut pe tatăl tău pământesc. Dar nu aşa este Dumnezeu.”
Ştiam că erau adevărate cuvintele lui, dar erau atât de greu de acceptat. Cu toate acestea, puţin din adevăr a pătruns în inima mea. În acea clipă, am putut vedea clar calea plinătăţii.
Reînnoirea minţii şi sufletului
Astăzi soţia mea şi cu mine suntem pe drumul vindecării. Mai mult de două decenii, mi-a fost teamă de durere şi de respingere. Acum, mulţumită consilierii puternice, centrate pe Hristos, şi ajutorului unui mentor masculin plin de compasiune, care m-a provocat să fac alegeri responsabile şi mi-a cerut socoteală când nu le făceam, am început să găsesc adevărata libertate ca bărbat, soţ şi pastor.
Parte din vindecarea mea a implicat asumarea mai multor riscuri în dezvoltarea prieteniilor. Făcând astfel am descoperit cât de dornic eram de prietenii sănătoase cu alţi bărbaţi. Când m-am simţit confortabil cu relaţiile sănătoase cu cei de acelaşi sex, atracţia mea fizică faţă de bărbaţi s-a diminuat. Relaţia mea cu soţia mea s-a schimbat de asemenea. Momentele noastre intime s-au îmbunătăţit în mod semnificativ, deoarece acum sunt capabil să mă concentrez exclusiv asupra ei. Am descoperit o atracţie sexuală pozitivă pentru ea, care lipsea extrem de mult în trecut.
Cel mai important este că Dumnezeu mi-a descoperit iar şi iar că trebuie să cresc în relaţia mea cu El. Când am început să petrec mai mult timp memorând şi meditând la Cuvântul lui Dumnezeu, am realizat cât de multe minciuni am crezut în viaţa mea – minciuni despre cine eram, despre ce îmi dădea valoare, şi despre abilitatea şi dorinţa lui Dumnezeu de a mă schimba.
Aceste descoperiri au adus nu numai vindecare şi speranţă în viaţa mea personală, ci au inspirat o nouă încântare în misiunea mea profesională.
Credeam cândva că eram homosexual din cauza gândurilor şi sentimentelor mele. Credeam că eram fixat în acel rol şi că ar trebui să mă văd în acel fel. De atunci am ajuns să ştiu că Dumnezeu mă vede în Hristos ca o creaţie nouă (2 Corinteni 5:17). Sunt un creştin care se luptă uneori cu gânduri homosexuale care s-au diminuat considerabil. Dar aceasta este numai o parte din cel care sunt eu. Nu este identitatea mea.
Aş minţi dacă aş spune că acest proces a fost uşor. Va fi o călătorie care va dura o viaţă. Dar Dumnezeu a adus schimbare dincolo de cele mai nebuneşti vise ale mele. Şi ştiu că nu a terminat.
Autorul acestui articol este pastorul unei biserici din Midwest, S.U.A.
Eliberarea
Contactează aceste organizaţii creştine pentru mai multe informaţii despre confruntarea cu homosexualitatea:
Exodus International, P.O. Box 77652, Seattle WA 98177, (206) 784-7799; Reţea web: http://exodus.base.org
Mastering Life Ministries, P.O.Box 351149, Jacksonville FL 32235, (904) 220-7474; Reţea.web: www.MasteringLife.org
New Hope Residential Program, P.O. Box 10246, San Rafael CA 94912-0246, (425) 455-9758
P-Box (Parents and Friends of Ex-Gays), 1017 12th St. N.W., Washington D.C. 20005, (202) 371-2900
Sau consultă aceste cărţi:
Coming Out of Homosexuality: New Freedom for Men & Women [Ieşind din homosexualitate: O nouă libertate pentru bărbaţi şi femei] de Bob Davies şi Lori Rentzel (InterVarsity, 1994). Un ghid practic pentru vindecare spirituală şi creştere.
Not Afraid to Change: The Remarkable Story of How One Man Overcame Homosexuality [Nu-ţi fie teamă de schimbare: o poveste remarcabilă despre cum un bărbat a învins homosexualitatea] de John Paulk cu Tony Marco (WinePress, 1998). Relatarea inspirată a lui Paulk despre transformarea personală, oferă lecţii altora.
Setting Love in Order: Hope and Healing for the Homosexual [Punând dragostea în ordine: speranţă şi vindecare pentru homosexual] de Mario Bergner (Baker, 1995). Povestea eliberatoare a autorului de vindecare şi restaurare.
Sexual Healing: God’s Plan for the Sanctification of Broken Lives [Vindecarea sexuală: planul lui Dumnezeu pentru sfinţirea vieţilor frânte] de David K. Foster (Mastering Life, 1995). Un plan biblic pentru vindecare şi schimbare în domeniul frângerii sexuale.
Somenoe I Love Is Gay: How Family & Friends Can Respond [Cineva pe care îl iubesc este gay: cum pot răspunde familia şi prietenii] de Anita Worthen şi Bob Davies (InterVarsity, 1996). Discernământ pentru a răspunde în mod potrivit celor care se luptă cu homosexualitatea.
Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.
