Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Scott Davis

Cu patru ani în urmă, un prieten apropiat de la biserica mea din campus, mi-a spus că avea atracţii faţă de acelaşi sex. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Am fost şocat, confuz, şi complet nesigur cum să mă raportez la el. Întrebările mele reprezentau o întreagă gamă, de la cele intens teologice - „Ce îmi spune aceasta, dacă îmi spune ceva, despre credinţa lui? - la cele intens practice: „Mai este în ordine dacă îl îmbrăţişez?” Întrebările lui erau mult mai profunde. „De ce eu? Cine sunt eu de fapt? Mă iubeşte Dumnezeu cu adevărat? Ce fac acum?”

În ultimii câţiva ani, am căutat răspunsuri nu numai la propriile mele întrebări, ci şi la întrebările şi nevoile inimii lui, ale celorlalţi bărbaţi tineri pe care i-am întâlnit, care se luptă cu aceeaşi dificultate, şi ale nenumăraţilor bărbaţi tineri din biserica mea, care se luptă nu cu atracţia faţă de bărbaţi, ci cu pofta, cu pornografia şi cu necurăţia sufletului, care le rod vieţile. Ce înseamnă să fii bărbat într-o lume care ne efeminează, cu toate imaginile distorsionate ale sexualităţii şi masculinităţii?

Rămân, ca tânăr slujitor la o biserică de colegiu, la ceea ce consider a fi una din liniile întâi în bătălia pentru suflete. Îi vedem în fiecare zi pe cei care umblă răniţi, cu zâmbete false pe feţe, alinându-şi durerea cu alcool, sex şi realizări. Îi vedem în fiecare zi în biserica noastră. Este nevoie de puţin timp şi de multă încredere, înainte ca ei să îşi dea măştile jos şi să ne lase să îi vedem aşa cum sunt. La început am crezut că este ceva ciudat cu mine, pentru că atrăgeam oamenii răniţi. În cele din urmă am acceptat adevărul – nu există oameni care nu sunt răniţi. La îndrumarea clară a lui Dumnezeu, şi cu ajutorul unui prieten minunat, m-am dus la Conferinţa Exodus 2002, la Chicago, luna trecută. Eram complet nepregătit pentru ceea ce avea să facă Dumnezeu în viaţa mea.

Cum poate că aţi înţeles, atracţia faţă de acelaşi sex nu este ceva cu care mă lupt. M-am dus la conferinţă din dragoste pentru prietenii mei, şi dintr-o dorinţă profundă de a face ceva. Nu mă aşteptam să fiu atins în mod personal. Aşteptam, în cel mai bun caz, ajutor ca să încep un grup de suport în campusul meu. Cu toate acestea, Dumnezeu avea altceva pregătit pentru mine.

Acea săptămână a fost pentru mine o experienţă ca rugul care ardea. A fost o dezvăluire complet neaşteptată a gloriei lui Dumnezeu, în modul cel mai greu de imaginat. Am venit la conferinţă ca să învăţ cum să îi vindec pe alţii; Dumnezeu mi-a vindecat propriul suflet. Am venit ca să dobândesc abilităţi pentru misiune; Dumnezeu m-a atins profund cu prezenţa Lui. Am venit să învăţ cum să ajut o mică parte din biserica mea; Dumnezeu m-a învăţat cum să îi ajut pe toţi. Când am ajuns la Chicago, nu aveam idee cum să îi ajut pe prietenii mei care se luptau cu atracţia faţă de acelaşi sex; aveam numai un gol în stomac care mă îndemna: „Trebuie să faci ceva!”. Când am plecat, aveam o bază solidă pentru înfiinţarea unei misiuni pentru cei din biserica mea, a căror sexualitate era distorsionată. Personalul Exodus şi liderii misiunii au fost fantastici. Mi-au dat o comoară de cunoştinţe, din experienţa lor de ani de zile, în numai câteva zile: am învăţat despre înţelegerea cauzelor atracţiei faţă de acelaşi sex, despre dificultăţile la care trebuie să se aştepte misiunile pentru afirmarea masculinităţii, cum să îi ajut pe cei răniţi să găsească vindecarea interioară, şi multe altele.

De asemenea, nu am venit la Chicago aşteptând o reînnoire spirituală personală, dar exact aceasta am primit. Închinarea oamenilor lui Dumnezeu în acel loc al smereniei şi al frângerii a fost uimitoare! Sentimentul prezenţei lui Dumnezeu a fost mai presus de orice îndoială. Am venit ca bărbaţi şi femei smeriţi, profund conştienţi de nevoile noastre, şi Domnul nostru ne-a întâmpinat acolo. Ei bine, mulţi dintre noi era deja conştienţi: trebuie să merg la o conferinţă Exodus, ca să încep să recunosc propriile mele nevoi şi răni. În acel weekend, Dumnezeu m-a adus într-o nouă poziţie de smerenie şi de conştienţă a lucrării Lui în propria mea inimă.

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am învăţat la conferinţă, este că bărbaţii care se luptă cu atracţia faţă de acelaşi sex, au o nevoie disperată de prietenii puternice cu bărbaţi care nu se luptă cu aşa ceva. Îmi este ruşine pentru că atât de multe dintre bisericile lui Dumnezeu au renunţat la responsabilitatea lor de a-i ajuta pe bărbaţi şi pe femei să iasă din homosexualitate. Bisericile sunt locul firesc pentru ei, în care să găsească vindecare spirituală, şi în care să cultive şi să dezvolte prietenii cu persoane de acelaşi sex, dar noi îi respingem şi îi evităm. Chiar şi cele mai iubitoare şi mai bine- intenţionate biserici, pot avea tendinţa de a-i expedia la consilieri, când una din cele mai mari nevoi ale lor este pur şi simplu să aibă un prieten bun. Am văzut în propria mea biserică, efectul vindecător pe care îl poate avea un om evlavios care nu are atracţii faţă de acelaşi sex, asupra unui bărbat care are acele atracţii. Trebuie să ne facem curaj să trecem peste stigmatele noastre şi să îi îmbrăţişăm cu căldură pe homosexuali. Nu crezi că Isus ar fi făcut-o?

Raportându-ne ca la nişte egali

Nu suntem chiar atât de diferiţi, tu şi cu mine. Bărbat sau femeie, hetero sau gay (iudeu sau păgân, sclav sau liber, de fapt): toţi suntem răniţi de această lume, toţi suntem pătaţi de păcatul nostru, toţi suntem iubiţi de Dumnezeu. Am găsit prietenie şi fraternitate la conferinţă. Am descoperit că mă puteam raporta la cei care se luptă cu atracţiile faţă de acelaşi sex ca la nişte egali, deşi luptele mele sunt diferite. M-am simţit vreodată inconfortabil? Bineînţeles. Dar familia lui Dumnezeu este o legătură puternică, şi identitatea mea de bază nu a fost niciodată cea de „hetero” – a fost cea de „copil al lui Dumnezeu”.

Credinţa creştină a fost întotdeauna o „camaraderie a celor răniţi”. David, omul după inima lui Dumnezeu, s-a culcat cu soţia altui bărbat. Solomon, regele cel înţelept, a fost atras de multele lui soţii să se închine altor zei. Femeia de la fântână, a cărei viaţă Isus a acceptat-o cu atâta tandreţe, fusese căsătorită de cinci ori. Femeia care I-a uns picioarele lui Isus cu mir, era o prostituată. Când a hotărât dintr-odată familia lui Dumnezeu că numai cei „sănătoşi” ar trebui să fie lăsaţi înăuntru? Noi suntem biserica, cei răniţi, aflaţi în procesul de vindecare. Ar trebui să îi vedem pe gay şi pe lesbiene îngrămădindu-se la uşile noastre, renunţând plini de bucurie la vieţile lor de păcat, din cauza dragostei noastre primitoare. Cum de am devenit duşmanii lor? Suntem prietenii lor fireşti cei mai buni! Noi suntem proscrişii, cei răniţi – biserica.

Darul lui Exodus

Nevoile de bază ale bărbaţilor pe care i-am întâlnit luna trecută nu sunt diferite de ale mele. Ei tânjesc după o legătură profundă şi semnificativă cu Tatăl, pe care să se poată baza. Tânjesc după un model masculin care să le arate cum să fie bărbaţi adevăraţi. Tânjesc în interiorul lor după o putere vindecătoare care să atingă rănile lor ascunse şi care să aducă mângâiere. Au nevoie de Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul. Nevoile mele nu sunt diferite.

De asemenea, nevoile bisericii mele (pastori, auziţi?) nu sunt diferite. Trăim în ceea ce este poate cea mai plină de sexualitate societate din istorie. Nu poţi să mergi pe stradă sau să deschizi un televizor, fără să fii bombardat cu sexualitate distorsionată. Generaţia mea a crescut îmbibată cu noţiunea că sexul este cheia către fericire şi către adevărata satisfacţie în viaţă. Ce minciună tristă, care ne face să ne închinăm mai degrabă unei versiuni distorsionate a frumosului dar al sexualităţii pe care ni l-a dat Dumnezeu, decât Creatorului Însuşi.

Generaţia mea, şi cei cere vin după noi, au o sexualitate distorsionată. Nu numai pedofilii şi violatorii. Nu mai cei care sunt gay sau lesbiene. Noi toţi. Cultura noastră este saturată cu sexualitate: de ce nu vorbim despre aceasta cel puţin la fel de deschis duminica dimineaţa, cum o fac cei de la televiziune în timpul „orelor pentru familie”? Membrii bisericilor noastre au o sexualitate distorsionată în orice mod imaginabil: le putem arăta bunăvoinţă ca să îşi facă rănirea cunoscută, fără să îi condamnăm? Prietenii noştri sunt răniţi în interior: ne vom încrede în Dumnezeu pentru vindecarea lor? Este timpul ca biserica să înceapă să răspundă cu dragostea şi adevărul lui Dumnezeu, în puterea Lui.

Ceea ce a dat Exodus este un dar de care trupul lui Hristos are nevoie cu disperare. Am simţit la conferinţă o atmosferă pentru care mă rog să pătrundă în biserică. Am venit ca oameni care îşi recunoşteau propria rănire, şi fără stigmate sau tabuuri. Am strigat pentru ca Dumnezeu să ne vină în întâmpinare acolo. Şi El a făcut-o! Dumnezeul nostru, Vindecătorul nostru, a  venit cu putere la cei răniţi şi smeriţi.

Mă rog ca trupul lui Hristos să devină mai mult ca acei bărbaţi şi femei pe care i-am întâlnit la Chicago. Ar trebui să vii anul viitor. Chiar ar trebui.

Scott Davis slujeşte la New Life Christian Fellowship din Virginia.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.