Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Robbi Kenney

Mulţi părinţi, prieteni şi oameni ai bisericii, au noţiunea greşită că bărbaţii şi femeile homosexuale sunt „în altă parte”, căutând parteneri sexuali în cartierele gay rău famate, sau pichetând primăria pentru drepturile gay-lor. Desigur că o minoritate zgomotoasă este prezentă în acele locuri, dar realitatea este că majoritatea celor care experimentează homosexualitatea sunt „ascunşi”. Mulţi sunt ascunşi în biserica creştină conservatoare.

Aceşti bărbaţi şi femei duc vieţi liniştite, marcate de o slujire remarcabilă în parohie, sau în biserica de care aparţin. Mulţi sunt căsătoriţi şi viaţa lor de familie pare în ordine celor care îi cunosc. Ei sunt proverbialii „stâlpi ai bisericii”.

Nu par să se potrivească vreunui stereotip. Femeile nu sunt neapărat „masculinizate”, nici bărbaţii nu sunt neapărat „feminizaţi”. Pe scurt, dacă nu îţi spun ei, nu vei şti niciodată că se luptă în vreun fel cu homosexualitatea. Dar este puţin probabil că îţi vor face cunoscut acest lucru.

Vieţi ascunse, temeri secrete

Deşi cred că un comportament homosexual este păcat, şi deşi în mare parte îşi controlează comportamentul, aceşti fraţi şi surori (pentru că Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor al lor) se simt lipsiţi de putere în ceea ce priveşte nevoile lor sexuale şi/sau nevoia lor de apropiere emoţională faţă de cineva de acelaşi sex. Chiar dacă un comportament homosexual nu face parte din viaţa lor, ei duc o viaţă dublă, fiindu-le că vor fi descoperiţi, de o posibilă excludere din biserică şi de respingere din partea prietenilor şi familiei. Cu toate acestea tânjesc să fie cunoscuţi şi să îi pese cuiva de ei, în ciuda problemelor pe care le au.

Le-ar plăcea să fie liberi, dar nu ştiu cum. S-au rugat lui Dumnezeu ani de zile să fie eliberaţi de luptele lor homosexuale, şi mulţi, din disperare, în cele din urmă au renunţat şi s-au predat, părăsind biserica în favoarea străzilor, sau pentru o biserică unde se predică erezia creştinismului pro-gay. Alţii au optat să rămână în biserica din copilărie, ascunzând faptul că teologia lor s-a schimbat. Şi se acceptă acum ca fiind gay.

Teama de respingere le-a stăpânit vieţile de atâta timp, încât pentru a supravieţui au învăţat cum să corespundă. Ca mulţi creştini care de fapt iau parte la păcat, dar îl ignoră, au învăţat cum să nu se dea de gol. Transparenţa, deşi mult recomandată de cei care învaţă „creştinismul radical”, nu este posibilă, când supravieţuirea personală, emoţională, depinde de ceea ce cred alţii despre tine.

Aceasta este adevărat cu privire la chestiunile legate de păcat. Dacă este dificil pentru credincioşi să admită că beau moderat, că se uită la „Dinastia”, că fumează, merg la filme şi le place muzica rock’n roll, cât de probabil este ca cineva să mărturisească păcatul sexual? În general nu vrem să recunoaştem o varietate de lucruri, pentru că nu vrem ca spiritualitatea noastră să fie pusă la îndoială, sau să ne confruntăm cu o posibilă excludere din „club”.

Cum altfel păstrăm secretele? Creştinilor se pare că le este greu să solicite rugăciuni pentru probleme personale, de orice fel ar fi ele. În întâlnirile săptămânale, deseori se cere să se facă rugăciuni pentru un frate cu cancer, pentru un prieten care nu are serviciu, dar niciodată pentru conflicte personale la lucru sau acasă, sau pentru faptul că rata vine curând şi nu sunt bani. Credem cu adevărat noi, cei care suntem creştini, că nu ar trebui să avem probleme? Că viaţa ar trebui să fie lipsită de necazuri?

Standarde duble

Chemându-i pe credincioşi să se căiască şi să renunţe la homosexualitate, abordăm un grup de oameni care se îndoiesc de faptul că ne vom ocupa de ei cu îndurare, ca Dumnezeu, pentru că sunt puţine dovezi că Trupul este dornic să fie deschis în general, cu privire la domeniile ascunse din viaţa celor care fac parte din el. De ce ar sta singuri şi descoperiţi cei care au un trecut homosexual, expuşi bârfei şi criticii?

Pe o scală a păcatului de la 1 la 10, cei mai mulţi dintre noi de-abia mărturisesc păcate care se încadrează la 1 sau 2. Dacă, în ochii bisericii, păcatul tău, sau chiar potenţialul de a păcătui, este estimat pe scală la 13, chiar te-ai duce în faţă şi l-ai face cunoscut?

Păcatul heterosexual este de nestăpânit în Trupul lui Hristos. Nu mă refer la păcatele „mari”, ca adulterul unui pastor, cât la atitudini care scuză masturbarea reciprocă între cuplurile logodite, acelaşi comportament la care iau parte bărbaţii şi femeile homosexuale. Este o practică acceptată pentru că „nu merg până la capăt” şi, „la urma urmei, vor fi căsătoriţi în curând”.

Facem cu ochiul fanteziei sexuale, deoarece ştim că a fi un bărbat (sau o femeie!) puternic şi plin de energie sexuală în America, înseamnă că „aceste lucruri se întâmplă”, şi că nu merită să ne tulburăm din cauza lor. Cu toate acestea, Isus ne dă exemplul că şi faptul de a ne gândi să comitem adulter, este acelaşi lucru cu a face acest lucru (Matei 5:28).

Din punct de vedere politic, pare să existe un protest mult mai zgomotos în ceea ce priveşte scoaterea bărbaţilor şi femeilor homosexuale din sistemul şcolar, când, statistic, profesorii heterosexuali sunt la fel de mult implicaţi, sau chiar mai mult, în molestarea elevilor.

Există un standard dublu care face ca păcatul homosexual să fie mai rău decât păcatul heterosexual. Există nu alt standard care ne învaţă să nu facem valuri recunoscând greşeli, erori, indiscreţii de orice fel, forţându-ne prin aceasta pe noi toţi să ne confruntăm cu personalităţile noastre viciate, cu personalităţile noastre adevărate, cu personalităţile împovărate, egoiste, înfricoşate, care suntem noi cu adevărat.

Pentru a combate greşelile, practica obişnuită este ori să se vestească şi mai tare natura rea a păcatului, folosind limbajul senzaţional; cuvinte ca: „scârbos”, „dezgustător” şi „urâciune”, îndeosebi cu privire la păcatul homosexual. Se face referire la bârfă ca la o urâciune în Proverbe 6:16, dar cât de des devine cineva neliniştit din cauza acestui păcat, care poate efectiv ucide pe cineva, cu tot atâta dexteritate ca şi un cuţit în spate?

Problema nu este că se îndoieşte cineva că păcatul este păcat. Problema este că ne îndoim că iertarea va fi cu adevărat acordată, sau că după aceea vom fi în stare să menţinem destul o umblare nepătată, ca să dovedim că am fost demni de a fi fost iertaţi la început.

Vestirea harului şi a îndurării îi face pe mulţi lideri conservatori să fie îngrijoraţi că va avea sensul de îngăduire a păcatului. De teamă că vor părea „moi” în ceea ce priveşte păcatul, strigă în conferinţe, şi continuă să îşi ascundă propriile lor vieţi cu mai multă atenţie, ca să dovedească faptul că se poate „să fii bun”. „Dacă eu pot, poţi şi tu.”

Fiul risipitor – Reluare

Nu crezi că după toţi aceşti ani şi că după eşecul evident al acestei linii de gândire de a conduce oameni la transformarea adevărată, cineva ar trebui să fie destul de pragmatic ca să încerce ceva diferit? Cum ar fi ca după ce cineva se căieşte de păcatele sale şi renunţă la ele, să dăm o petrecere?

Dacă pastorul tău a fost implicat sexual cu o femeie din congregaţia ta, şi amândoi s-au căit, nu ar fi ceva diferit să mergeţi la o cină grozavă, unde toată lumea ar aduce o farfurie de mâncare, ca să râdeţi şi să rostiţi toasturi cu băuturi răcoritoare cu ghimbir şi punci de fructe, şi ca să vorbiţi în mod deschis despre modelul întoarcerii fiului risipitor la tatăl său iubitor, care a tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat?

Îţi poţi imagina cum ar fi să trimiţi prezentări în presă bisericilor din zonă, ca să le includă în buletinul lor de duminică, cu privire la sărbătorire şi cauza ei? Ţi-l poţi imagina pe administratorul districtului, cu braţul în jurul pastorului, lăudându-L pe Dumnezeu?

Dacă am crede cu adevărat că Isus a murit pentru păcatele noastre, că acum încă păcătuim şi avem nevoie să cerem sângele Lui, poate că am fi puţin mai generoşi cu cei care se luptă cu probleme pentru care vor să fie ajutaţi şi din cauza cărora sunt disperaţi. Din nefericire, se pare că cei mai mulţi creştini nu cred cu adevărat în ispăşire, acţiunea pe care a făcut-o Dumnezeu când L-a trimis pe Isus ca să poarte păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare.

Cei mai mulţi dintre noi lucrăm încă pentru dragostea lui Dumnezeu, lucrăm pentru scăparea noastră de păcat. Purtându-ne bine, sau doar reţinându-ne de la a face lucruri „rele”, este modul în care dovedim că suntem demni de dragostea Lui şi de dragostea Trupului. Este o greşeală să gândim astfel. După cum a arătat Doug Houck, înainte de reforma protestantă, celibatul era privit ca cea mai mare realizare personală a acelei epoci. Apoi a venit Martin Luther, care a spus că îndreptăţirea este prin credinţă, şi aceasta a schimbat, sau ar fi trebuit să schimbe punctul nostru de vedere.

Cei care se luptă cu homosexualitatea, care vor ajutor, sau cred că ar putea cere ajutor, umblă implorând. Implorând biserica gay creştină, grupurile politice pro-gay, acei oameni toleranţi de toate convingerile religioase, care îi vor accepta aşa cum sunt. Îi pierdem şi îi condamnăm la o viaţă fără speranţă de schimbare, şi totul pentru că nu credem că Dumnezeu ştie din ce suntem făcuţi, ştie că suntem ţărână, şi a avut grijă să recunoască decăderea noastră şi să găsească eliberare (Psalmul 103:10-14).

Acei bărbaţi şi acele femei homosexuale vor fi cei care vor deschide calea către împlinire şi adevărata credinţă în relaţia noastră cu Isus şi în locul nostru în Împărăţie. Cei care s-au luptat singuri, cu Isus ca singura lor tărie, cunosc dragostea, iertarea şi vindecarea, într-un mod în care cei dintre noi care au fost întotdeauna „buni” nu îl cunosc.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodus.to.