Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan P. Medinger

Alături de alţi un milion de bărbaţi, am fost privilegiat să particip în octombrie la marea întâlnire „Stand in the Gap” [Stai în spărtură] a Promise Keepers [Cei care îşi ţin promisiunile] din Washington D.C. Dumnezeu m-a binecuvântat în acea zi, dar cele mai memorabile momente au venit seara, în timpul călătoriei de întoarcere cu autobuzul la Baltimore. A trebuit să împart călătoria cu un adevărat sfânt. Autobuzul nostru şcolar era aglomerat, astfel încât am fost norocos să găsesc un loc lângă un străin. Cel care stătea lângă mine, Ed, era un tânăr liniştit şi modest. Monta covoare, era căsătorit şi avea doi copii. Era credincios cam de cinci ani.

Ne-am împărtăşit pe scurt mărturiile, şi când conversaţia a înaintat, a devenit evident că Ed nu avea o părere prea bună despre el ca şi creştin. Compara misiunea mea cu program întreg – mă auzise la un post local de radio în săptămâna precedentă – cu viaţa lui, în care simţea că îşi îndeplinea jalnic chiar şi rolul de soţ şi tată. Dar în timpul conversaţiei noastre a reieşit că doi dintre colegii lui, care stăteau în spatele nostru, nu erau credincioşi, dar el îi adusese la evenimentul Promise Keepers, dând din picioare şi ţipând. Se lamenta cu privire la starea părinţilor săi necredincioşi, dar a menţionat că el şi soţia lui îi conduceau într-un studiu biblic săptămânal. Mi-a spus de asemenea că îşi pusese casa în vânzare, pentru ca familia lui să se poată muta cu socrii săi şi apoi soţia lui să poată renunţa la serviciu ca să se ocupe de copii.

Acest bărbat făcea lucruri pe care eu, care eram creştin de 23 de ani, era puţin probabil să le fac. Pe Mall în Washington, noi bărbaţii, am fost chemaţi să ne umilim. Cu Ed am fost într-adevăr umilit. Ce îi puteam spune? Lăudat fie Dumnezeu, am spus ceva ce am crezut că era de ajutor, şi care mi-a dat tema pentru articolul din buletinul acestei luni. Am spus, cu privire la sentimentele lui de insuficienţă ca soţ şi tată: „Ed, fii puţin răbdător cu tine însuţi. Dumnezeu este răbdător. Şi în afară de aceasta, cine eşti tu ca să decizi unde ar trebui să fii în acest timp în umblarea şi creşterea ta ca şi creştin?” Este o întrebare bună pentru noi toţi.

Când L-am primit pe Hristos ca Domnul şi Mântuitorul meu în 1974, eram cam acolo unde este Ed. Curând după convertirea mea, m-am grăbit şi am cumpărat tot felul de cărţi despre viaţa creştină, îndeosebi cele care descriau cum aş putea fi un soţ şi un tată mai bun. Am încercat să pun în practică acele lucruri pe care le-am citit, şi am dat greş iar şi iar. Mă simţeam mizerabil.

Citirea cărţilor a devenit ca şi cum mi-aş fi turnat cărbuni încinşi pe cap. Ştiam că ar trebui să fiu liderul, autoritatea, protectorul, bărbatul puternic de care aveau nevoie soţia şi copiii mei. Dar fiecare eşec, fiecare fals început, fiecare părăsire a eforturilor specifice de a fi capul spiritual al familiei mele, fiecare eşec de a continua, fiecare ezitare, m-au făcut doar să înţeleg şi mai profund cât de mizerabil am  eşuat ca soţ, ca tată şi ca bărbat.

Alinarea din ciclul îngrozitor al eşecului şi autocondamnării a venit mai întâi când am citit „Criză în masculinitate” de Leanne Payne. Pentru prima dată am văzut că nu puteam face lucrurile pe care le fac bărbaţii, pentru că nu mă maturizasem niciodată ca să devin bărbat. Dar ceea ce a fost şi mai eliberator, a fost descoperirea care a venit prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu vedea lucrurile în acelaşi fel. Nu mă condamna pentru eşecurile mele. Ştia că trebuia să mă maturizez şi avea să fie foarte răbdător în timp ce acest proces avea loc.

Răbdarea este una dintre cele mai clare manifestări ale harului lui Dumnezeu. Iniţial, El ne primeşte exact aşa cum suntem, şi apoi prezintă modelul  tatălui perfect, pe deplin iubitor şi care ne acceptă, în timp ce întotdeauna ne îndeamnă să ne schimbăm şi să creştem.

Înţeleasă corect, răbdarea faţă de noi înşine poate fi una dintre cele mai mari susţineri pe care le avem în procesul de vindecare. Faptul de a avea răbdare faţă de noi înşine îndepărtează condamnarea – dar nu face compromis cu păcatul. Răbdarea nu are de-a face cu direcţia în care ne îndreptăm, ci mai degrabă cu cât durează ca să ajungem acolo.

Răbdarea nu spune: „Ei bine, aşa sunt eu.” (Vezi Ştirile Regeneration, mai 1997). Nu găseşte doar un nivel „acceptabil” al păcatului pentru mine, în acest punct al umblării mele. Standardul lui Dumnezeu rămâne perfecţiunea absolută, puritatea absolută.

Răbdarea nu oferă doar un substitut pentru aceste standarde. Pur şi simplu renunţă la un program autoimpus pentru atingerea standardelor. Răbdarea are de-a face cu timpul.

Câţiva ani mai târziu îmi pot aminti că mi-am spus: „Sunt creştin de zece ani; nu ar trebui să arunc o a doua privire bărbatului acela chipeş, musculos.” Poate că ţi-ai spus: „Sunt acum în procesul de recuperare de cinci ani; este ridicol că am încă această teamă îngrozitoare de relaţii masculine (feminine).” Sau: „Nu există niciun motiv pentru care încă să mă lupt cu masturbarea, după tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine în ultimii şapte ani.” Răspunsul meu la acestea este: „Cine spune?” Cine este destul de înţelept ca să poată spune când ar trebui să se afle o persoană într-un anumit stadiu în dezvoltarea sa? Cine poate judeca aceasta despre sine?

Am avut părinţi care m-au iubit, cu toate acestea tatăl meu suferea de o boală mentală. Nu am fost niciodată molestat sexual ca şi copil, dar pe de altă parte am fost expus la pornografie de la o vârstă fragedă. Nu am suferit niciodată o părăsire fizică, dar eram un atlet jalnic. Experienţele tale pot să fi fost mai bune sau mai rele decât ale mele, în fiecare dintre aceste lucruri. Dat fiind toate aceste variabile, şi alte sute, cine poate spune când tu sau eu ar trebui să ajungem într-un punct dat? Numai Dumnezeu cunoaşte inima.

Răbdarea implică speranţă. A fi răbdător înseamnă a fi răbdător pentru ceva. Nu înseamnă abandonare faţă de păcat sau imaturitate. Nu suntem răbdători când renunţăm. Suntem răbdători când recunoaştem că într-o zi vom fi curaţi şi drepţi, că într-o zi vom fi pe deplin confortabili cu masculinitatea sau feminitatea noastră.

Răbdarea manifestată cum trebuie va fi centrată pe Dumnezeu. Multele noastre eşecuri vor fi dovada că nu putem ajunge acolo prin noi înşine, cu puterea noastră. Vom privi permanent la Dumnezeu, care formează în interior noul bărbat sau noua femeie. El este singurul care ne poate schimba. Îl vom căuta pe Dumnezeu şi vom avea încredere în El să ne schimbe, mai degrabă decât să căutăm totul prin noi înşine, fără El.

Condamnarea şi ruşinea se hrănesc din stima de sine căzută şi din sentimente de lipsă de valoare. Aceste sentimente ne închid în vechea noastră identitate şi ne conduc la moduri păcătoase, deseori senzuale de a face faţă unei situaţii. Răbdarea este antiteza condamnării şi răşinii. Răbdarea ne eliberează ca să creştem.

Răbdarea este în mare măsură ca iertarea; este o virtute cu trei laturi. Acceptam adevărul că Dumnezeu este răbdător cu noi, şi devenim răbdători cu noi înşine. Când devenim răbdători cu noi înşine, găsim că am devenit mai răbdători cu alţii. Fiecare faţetă a răbdării încurajează pe alţii, şi răbdarea creşte. Gândeşte-te bine la aceasta.

A cunoaşte profunzimea răbdării lui Dumnezeu faţă de noi înseamnă să fim cufundaţi în harul Său. Dumnezeul nostru minunat, desăvârşit, sfânt, vrea să mă iubească în toţi anii de care am nevoie ca să devin ca Isus. Mulţumesc, Doamne.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.