Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Vă salută băiatul cel normal, cu oarecare succes la fetele din jur şi nu numai, care nu arată rău … şi care are unele mici ciudăţenii: se mişcă o idee cam prea finuţ pentru un băiat, dar se  enervează dacă i se face vreo observaţie pe tema aceasta, de genul „parcă eşti fată”, are voce cam subţire uneori şi se scuză că e răcit, deşi e mijlocul verii … Da, sunt eu – un gay care nu ar recunoaşte că e gay nici în faţa Curţii Marţiale. E o povară ce-o simt ca pe o mare crimă pe care aş fi săvârşit-o, şi uneori mi-aş dori pedeapsa.

Da, sunt eu, acel nenorocit care se detestă pentru ceea ce este. Am vrut să mă sinucid ca să scap. De multe ori … de nici nu-mi mai aduc aminte. Ultima dată în februarie 2008. Eram singur într-o seară în camera de cămin. Am citit un articol în care scria că nu e posibil să te vindeci de homosexualitate. Îmi curgeau lacrimile şiroaie. Îmi venea în cap un singur lucru: „Nu am scăpare! Viaţa nu e pentru mine”. Am luat cuţitul în mână. Condiţiile erau prielnice pentru sinucidere: eram singur în cameră, deci nu avea cine să mă salveze. Era sâmbătă seara, colegii de cameră veneau abia duminică seara, iar până atunci nu mă vizita nimeni. Deci, timp suficient să pierd mult sânge şi să mor. Am admirat cuţitul şi venele mele în oglindă. „Uite ce fine şi subţiri sunt! Ce uşor le pot tăia!”. M-am dus totuşi la duş cu gândul la cuţit şi la vene tăiate. Nu ştiam ce să aleg: ori gâtul, ori mâna stângă. Când am intrat sub duş m-am simţit mai bine. M-am gândit că nu e o idee bună să mă tai pentru că ar fi prea dureros, poate nu mă tai bine şi nu mor, dar rămân cu sechele pe viaţă şi devin o povară pentru cei din jur. Nu cred însă că s-ar fi întâmplat astfel pentru că atunci când îmi pun propun ceva, nu prea mă las, deci mai înfigeam cuţitul o dată. Am plâns iar. Şi m-am oprit. M-am gândit la un singur om: la mama mea. O iubesc prea mult. Sunt singurul ei copil. Aş distruge-o cu un aşa gest şi nu vreau aceasta. Mi-ar plăcea să fie mândră de mine. Ea crede că este, pentru că sunt student la o facultate bine cotată în prezent şi viitor.

Mama este terorizată în prezent de tatăl meu şi de mama lui. Nu este abuzată fizic direct, dar nu-mi aduc aminte să fi avut vreo zi din cei 19 ani ai mei în care să nu fi avut vreo ceartă. Până să plec la facultate avea cu cine vorbi despre ceea ce avea pe suflet, acum sunt cam departe ... şi nu-i rămâne decât să mă sune. Azi m-a prins foarte supărat din cauza unor colegi din camera de cămin şi i-am zis „treci la subiect”, ceea ce a cam blocat-o. Am greşit enorm. Îmi vine să mă pleznesc. O merit. Ea face sacrificii pentru mine şi eu uite cu ce o răsplătesc: cu nesimţire şi egoism.

Nu am un tată bun. Da, ştiu ce vorbesc. Poate o să mă judecaţi pentru ce zic, dar eu sunt cel care şi-a pierdut copilăria chinuindu-se noaptea să înveţe după un ditamai scandalul. Învăţând la lumina becului sau la veioză mi-am stricat ochii. Am glaucom şi acesta este purul adevăr. Tata în loc să-mi zică „Lasă, copile, că o te faci bine. ..”, îmi arunca replici de toată frumuseţea, pe care nu le pot uita tot restul vieţii: „Semeni cu bolnăvicioasa de maică-ta” .Sau „Mi-aţi mâncat zilele” - cu referire şi la ea. „Revelaţiile” acestea le-a „împrumutat” de la bunica. De când eram la grădiniţă mi se interzicea să ies până şi pe drumul din faţa casei. Nu am avut voie să mă joc cu ceilalţi copii în aşa fel încât să-mi pot însuşi regulile de bază pe care se întemeiază un sistem social. Adică: să dai, să primeşti, să vorbeşti, să ştii să fii competitiv, să îţi cunoşti valoarea proprie, limitele. Până la urmă jocurile copiilor aceasta sunt de fapt. Eu în loc să le fac practic, am stat să le analizez teoretic ... Dar eu nu îi tratez după cum ar merita, le vorbesc frumos şi nu îi supăr – aici mă refer la a mea bunică şi la al meu tată.

Tata nu o iubeşte pe mama. Ea e a treia lui soţie. S-a căsătorit cu ea din necesitatea de a fi „în rândul lumii”. S-a trezit la 38 de ani să se însoare cu o copilă de 18 ... Şi tot el îi reproşează că nu îl iubeşte. Păi are pe cine? Ea era la liceu. După ce s-au căsătorit, el şi părinţii lui i-au interzis să se mai ducă la şcoală. Au trimis-o la sapă. Da, sunt un copil de la ţară. Acum tata nu e mulţumit că nu se descurcă cu banii. Când i-am zis aceasta bunicii, m-a înjurat. Apropo, mamei i se interzice să se ducă pe la mama ei. „Ce să cauţi acolo? N-ai văzut-o de mult?” Interdicţia mi s-a aplicat şi mie. Amuzant. Nici nu aveţi  idee ce dezastru poate să facă o astfel de bunică.

O chestiune foarte neplăcută şi mai ales incomodă este când văd oameni de vârsta tatălui meu care se comportă exact aşa cum ar trebui să facă un părinte cu copii lui, şi mie mi se pare ceva extraordinar. M-am cam obişnuit cu tata aşa cum este. Tata zice că ţine la mine. Probabil. Dar are un mod foarte original de a o arăta.  Acum îmi trimite bani să mă ţină la facultate, obligat de mama, care  îi ţine teorie. Urăsc faptul că depind de el. Acum îmi caut un job. În domeniul în care vreau să lucrez se câştigă mulţi bani. E una din cele mai mari dorinţe ale mele.

Acum să trec la ce este mai important. Am vorbit destul de familia mea. Primul meu act sexual l-am avut în 2008 cu o prostituată, pentru că mă aşteptam la ce este mai rău, adică să nu am o erecţie aşa cum ar trebui. O fată normală ar fi spus tot celor cunoscuţi, deci aşa am rezolvat problema bârfitului. Rezultatul a fost mult sub aşteptări: erecţia nu a apărut sub nicio formă, nici la masturbare intensă, nici la sex oral. Mă aşteptam să nu am o dorinţă prea mare, sau să termin mai repede decât în mod normal, dar aşa întâmplare nenorocită nici prin cap nu-mi trecea. Nu pot să-mi închipui o durere sau dezamăgire mai mare. Am absolut tot ce-mi trebuie din toate punctele de vedere, cu referire la fizicul şi psihicul meu, dar îmi lipseşte atracţia sexuală pentru femei. Realizez când o fată e superbă şi îmi place de ea. Simt ceva pentru ea, dar nu apare dorinţa, ca la orice bărbat normal când admiră o femeie pe care o place.

Nu. Mie mi se scurg ochii fără să vreau după vreun băiat arătos. Îmi vine să râd când mă gândesc la cât pot fi de josnic. Cum să-mi placă un bărbat? Ce mai e şi asta? Am câţiva amici cu care mă înţeleg bine, pe care îi ajut la nevoie, le iau apărarea, îi susţin în limita posibilităţilor. Ei mă consideră un amic foarte bun pentru că mi-au spus-o mie ţi altora, dar dacă ar şti ce sunt eu cu adevărat, m-ar detesta toată viaţa lor. Nu-i condamn. Nu e normal să fii homosexual. E o chestie care de la bază este ilogică. Este contra naturii. Am şi o cea mai bună prietenă pe care aş fi putut-o întâlni (a nu se înţelege iubită). Este o comoară. Ei îi spun tot, cu excepţia chestiunii cu homosexualitatea, asta în speranţa că o să rezolv problema asta şi nu o să mai fie nevoie să-i zic. Dar am pe conştiinţă faptul că îi ascund ceva.

Unii băieţi pe care-i cunosc arată atât de bine. .. şi vin la mine şi mă salută, îmi zâmbesc, mă bagă în seamă, îmi stau prin preajmă. Suntem colegi de facultate. Mă atrag, dar  mă abţin atât de bine şi atât de mult încât nimeni nu are cum să-şi dea seama că sunt homosexual. De exemplu, văd un coleg, ne salutăm, vorbim despre nu ştiu ce cursuri, apoi ne luăm rămas bun şi plec fără să mă uit în urmă, normal, ca şi cum aş total preocupat cu altceva, din moment ce îi întorc spatele. Dar eu mi-aş dori să stau lângă el cât mai mult posibil sau poate să întorc capul să îl mai admir o dată ca şi cum ar fi ultima oară. În asemenea momente se luptă dorinţa cu conştiinţa. Voi care sunteţi straight nici nu aveţi idee ce sfâşietor poate să fie. Una e să bănuieşti cum poate fi şi cu totul altceva să o şi simţi pe pielea ta.

Din cauza acestei dorinţei nenorocite, de  la 14 ani mă masturbez numai cu gândul la bărbaţi arătoşi, şi am numai fantezii perverse. Cu ani în urmă erau zile în care mă masturbam până aveam dureri insuportabile, adică de cel puţin cinci - şase ori pe zi. De la a doua sau a treia masturbare devine dureros. Eu îmi depăşeam durerea. Apoi m-am obişnuit şi nu mai era atât de dureros. A devenit foarte plăcut.

Atracţiile faţă de băieţi le am de mic ... dar tot la fel de bine îmi aduc aminte că îmi plăceau şi fetele, chiar mult. Dar habar n-am ce nenorocire s-a putut întâmpla în timp de am ajuns în aşa hal.

Cu timpul am început să realizez că gluma se cam îngroaşă. La 15 - 16 ani merge să nu ai o iubită, dar la 20 deja eşti ciudat dacă nu ai nici măcar relaţii pasagere. Lumea mă întreabă: „Eşti băiat frumos, cum de nu ai prietenă?”, iar eu bag placa: „Sunt mai pretenţios de felul meu”, „Nu am găsit fata potrivită ...”, „Am stat de curând cu o tipă, dar apoi nu mi-a mai plăcut” şi alte fraze de genul acesta. Nu e simplu. Timpul e scurt. Sincer, nici nu ştiu ce o să  fac în continuare, ce o să le spun celorlalţi. Mi-e groază când aud că amici cu 5-6 ani mai mari decât mine se căsătoresc. E logic să-mi pun întrebarea „Eu ce mă fac când ajung la vârsta lor?”. Cum să mă căsătoresc cu o fată, când nu sunt atras sexual de ea? Ce-i de făcut? Fete ar fi destule potrivite şi pe care aş putea să le cuceresc, dar cum fac când ajung la momentul când trebuie să mă culc cu ea? Hai, că „te iubesc” funcţionează oarecum, că mă înţeleg bine cu ea şi că e frumoasă, atenţie îi acord că oricum nu mă interesează alte femei, dar cu sexul ce fac, oameni buni?

Deşi am avut multe tentative, nu am avut curajul să mă culc cu bărbaţi. În special recent. Am găsit tipi cu care să mă înţeleg, dar nu sunt de încredere şi nu ştiu ce vor ei de fapt. Nu vreau să ajung unde nu trebuie şi nici să fiu cârpa cuiva nu-mi convine deloc. Arăt binişor şi mulţi mă râvnesc. Tocmai de aceea  mi-e frică. Începusem să mă stresez destul de mult pe tema aceasta în ultimul timp, până când, la sfatul cuiva, am şters toate materialele pornografice cu gay din calculator, am scos contactele din ID-ul de messenger pe care-l am anume pentru tipi gay, şi parcă de atunci nu mai simt nevoia acută de a mă culca cu un bărbat. Nu vreau să mă culc cu bărbaţi pentru că nu-mi doresc să mă obişnuiesc cu acest lucru, ci vreau să am o viaţă normală, adică să mă căsătoresc cu o femeie frumoasă, să am copii imei, nu să fiu nevoit să adopt. Nu mă înţelegeţi greşit. Dacă aş adopta copii, i-aş iubi la fel de mult ca pe copiii mei biologici. Ideea este că atunci când cresc, află de părinţii biologici  (nu aş putea să-i mint) şi nu i-aş opri să  se ducă la ei să îi vadă. Dar aici aş risca să fiu uitat ... Iar mie mi-e groază de singurătate.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.