Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

 

„Nu zice Biblia că trebuie să-i iubim pe toţi oamenii?” „O, Biblia? Multe lucruri spune Biblia; asta nu înseamnă că se găseşte vreodată cineva să le şi facă.” (Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom)

 

Ori de cate ori mă apuca plictiseala, obişnuiam să-1 sun pe prietenul meu, Mel White. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva care să aibă atâta vervă şi entuziasm. Călătorise în toata lumea şi mă desfăta cu poveştile sale: scufundările din Caraibe între baracude, cărările croite prin murdăria lăsată de porumbei în răstimpul unui mileniu doar pentru a filma răsăritul de soare din vârful unui minaret marocan, traversarea Atlanticului pe Queen Elizabeth II la invitaţia unui celebru producător de televiziune, interviurile luate supravieţuitorilor cultului Jim Jones după masacrul din Guyana.

 

Mărinimos până la refuz, Mel devenea mereu victima sigură a vânzătorilor ambulanţi. Dacă şedeam pe terasa unei cafenele şi se întâmpla să treacă un florar prin preajma, se ridica să cumpere un buchet doar pentru a zări lumina din ochii soţiei mele. Dacă vreun fotograf se oferea să ne facă o poză contra unei sume astronomice, Mel accepta de îndată. ,,E o amintire", spunea el în ciuda obiecţiilor noastre. ,,Amintirile sunt de nepreţuit." Glumele şi spiritele lui aveau darul de a provoca hohotele incontrolabile ale chelnerului, ale şefului de sală ori ale casieriţei.

 

Pe vremea când locuiam la Chicago, Mel ne vizita deseori în drumul său spre Michigan, unde îşi desfăşura activitatea de consultant în domeniul filmelor creştine. Ieşeam la restaurant, vizitam galeriile de artă, făceam lungi plimbări, intram la un film şi întârziam pe malul lacului până la miezul nopţii. Apoi, la patru dimineaţa, Mel se trezea, se îmbrăca şi se apuca să dactilografieze furibund câte un document de treizeci de pagini pe care urma să-1 prezinte clientului său din Michigan. Iar o dată ce-1 vedeam urcat într-un taxi spre aeroport, rămâneam în urmă, alături de soţia mea, storşi amândoi de vlagă, însă fericiţi. Mai mult ca oricine, Mel ne umplea de viaţă până la ultima fibră.

 

Cartierul nostru era populat de numeroşi homosexuali, mai cu seamă pe Diversey Avenue (cunoscut localnicilor drept ,,Perversey”). Îmi amintesc de bancul pe care i-1 spusesem odată lui Mel în legătură cu ei. ,,Ştii care e diferenţa între un homosexual şi un nazist?", 1-am întrebat în timpul unei plimbări pe Diversey. ,,Saizeci de grade", am continuat eu, lăsându-mi mâna să cadă din pozitia rigidului salut nazist în cea a unui braţ schilod.

 

,,Ii recunoşti imediat pe homosexualii din zonă", a adăugat soţia mea. ,,Au ceva aparte. Iţi dai seama întotdeauna."

 

Eram prieteni de cinci ani când am primit un telefon din partea lui Mel, care mă ruga să-1 întâlnesc la hotelul Marriott de lângă aeroportul O'Hare. Am ajuns la ora stabilită, apoi am şezut, o oră şi jumătate, de unul singur în restaurant, citind ziarul, meniul, informaţiile de pe spatele pliculeţelor de zahăr şi tot ce mai găsisem prin preajmă. Cât despre Mel, ia-1 de unde nu-i. Tocmai ce mă ridicam sa plec, iritat de toată tărăşenia, când şi-a făcut apariţia Mel. Agitat, nu ştia cum să-şi mai ceară scuze. Se dusese, din greşeală, la un alt Marriott, iar apoi fusese prins într-un uriaş ambuteiaj pe şoselele din Chicago. Nu mai avea decât o oră până la plecarea avionului. M-a întrebat daca mai puteam zăbovi o vreme cât să se liniştească. ,,Desigur."

 

Răvăşit din pricina celor petrecute în cursul dimineţii, Mel părea frământat şi oarecum absent, pe punctul de a izbucni în lacrimi. A închis ochii, a oftat greu de câteva ori, apoi a deschis conversaţia cu o frază pe care n-am s-o uit niciodată. ,,Philip, probabil ţi-ai dat deja seama că sunt homosexual."

 

O asemenea idee, însă, nu-mi trecuse nicio clipă prin minte. Mel avea o soţie iubitoare şi doi copii. Preda la Seminarul Fuller, slujea ca pastor al unei biserici evanghelice, producea filme şi scria cărţi de mare succes de factură creştină. Mel, homosexual? Atunci, Papa poate fi la fel de bine musulman.

 

La momentul respectiv, în pofida zonei unde locuiam, nu cunoşteam nicio persoană homosexuală. Nu ştiam nimic referitor la această subcultură. Făceam glume şi povesteam anecdote pe seama Paradei Mândriei de a fi Homosexual (care se desfăşura tocmai pe strada mea) în discuţiile cu amicii din suburbii, însă nu aveam nicio cunoştinţă homosexuală şi, cu atât mai puţin, prieteni. Fie şi numai ideea îmi provoca o repulsie de nedescris Aflam, acum, că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei avea o latură ascunsă şi cu totul surprinzătoare. M-am lăsat pe spate, am inspirat, la rândul meu, adânc şi i-am cerut lui Mel să-mi spună despre ce e vorba.

 

N-am să insist asupra mărturisirii lui Mel, întrucât ea a devenit publică în paginile cărţii sale, Stranger at the Gate: To be Gay and Christian in America1. Cartea aminteşte de prietenia cu mine şi îi menţionează, totodată, pe câţiva dintre creştinii conservatori cu care colaborase în calitate de autor din umbră: Francis Schaeffer, Pat Robertson, Oliver North, Billy Graham, W.A. Criswell, Jim şi Tammy Faye Bakker, Jerry Falwell. Niciunul dintre aceştia nu avuseseră ştire de viaţa secretă a lui Mel la acea vreme, iar astăzi, lucru de înţeles, unii dintre ei îl dezaprobă vădit.

 

Aş vrea să se înţeleagă cât se poate de limpede că nu urmăresc, aici, să intru într-o dezbatere teologică şi morală privitoare la homosexualitate, oricât de necesară ar fi ea. Scriu despre Mel dintr-un singur motiv: prietenia cu el avea să-mi afecteze profund modul de gândire în privinţa relaţiei dintre har şi atitudinea faţă de cei ,,diferiţi", chiar şi în condiţiile în care diferenţele cu pricina sunt grave şi, eventual, insolvabile.

 

Am aflat de la Mel că homosexualitatea nu reprezintă o opţiune aleatorie pentru un anume stil de viaţă, fapt pe care îl considerasem, cu superficialitate, ca de la sine înţeles înainte. Mel lămureşte foarte bine aspectul în cartea sa, atunci când arată că avusese înclinaţii homosexuale încă din adolescenţă, înclinaţii din răsputeri reprimate, şi că se străduise, la vârsta maturităţii, să găsească prin orice mijloace un ,,leac". A postit, s-a rugat şi a fost miruit întru tămăduire. S-a supus unor ritualuri de exorcizare săvârşite deopotrivă de protestanţi şi de catolici. A recurs la metodele terapeutice de inducere a aversiunii bazate pe administrarea unor şocuri electrice ori de cate ori îl stimula fotografia unui bărbat. Tratamentele chimice 1-au ţinut, o vreme, într-o narcoză aproape incoerentă. Disperat, Mel îşi dorea, mai presus de orice, să nu fie homosexual.

 

Îmi aduc aminte de telefonul care avea să sune târziu într-o noapte. Fără altă introducere, Mel mi-a comunicat cu o voce de un calm lugubru: ,,Sunt pe marginea unui balcon la etajul cinci al unei clădiri care dă spre Oceanul Pacific. Ai zece minute să-mi dai un motiv pentru care n-ar trebui să sar." Nu era o farsă menită, pur şi simplu, să-mi atragă atenţia; Mel aproape că izbutise să se sinucidă într-o baie de sânge, nu cu mult înainte. L-am implorat cu toate argumentele personale, existenţiale şi teologice pe care le puteam invoca atât cât mă dezmeticisem. Slavă Domnului, Mel n-a mai sărit.

 

N-am cum să uit nici dureroasa scenă, câţiva ani mai târziu, când Mel mi-a adus nişte obiecte care îi aminteau de iubitul său. Întinzându-mi un pulover albastru de lână, mi-a cerut să-1 arunc în foc. Păcătuise şi acum se căia, a spus el, vrând să lase totul în urmă pentru a se întoarce la soţie şi familie. Ne-am bucurat şi ne-am rugat împreună.

 

Lacrimi au curs şi atunci când Mel şi-a distrus legitimaţia de membru al Bath Club-ului californian. Izbucnise, în rândul homosexualilor din California, o boală misterioasă care îi determina pe sute dintre ei să se retragă din aceste cluburi. ,,N-am luat această hotărâre de teama bolii, ci pentru că aşa mi se pare corect", mi-a spus Mel. A luat, pe urmă, o foarfecă şi a tăiat în două cartela din plastic.

 

Mel trecea când te aşteptai mai puţin de la promiscuitate la curăţie, şi invers. Uneori se purta de-a dreptul ca un adolescent cotropit de hormoni, alteori ca un bătrân înţelept. ,,Am aflat care este deosebirea dintre suferinţa virtuţii şi cea a păcatului", mi-a spus odată. ,,Ambele sunt reale, ambele sunt însoţite de o durere sfâşietoare, însă cea din urmă este de departe mai groaznică. Suferinţa virtuţii, pe care o încearcă celibatarii, cunoaşte ceea ce ii lipseşte, dar nu şi ceea ce pierde. Suferinţa păcatului nu cunoaşte decât ceea ce pierde." Pentru Mel, suferinţa păcatului însemna conştiinţa nedezminţită a faptului că, dezvăluindu-şi orientarea, avea să-şi piardă căsnicia, cariera, lucrarea duhovnicească şi, foarte posibil, credinţa.

 

În ciuda acestor sentimente de vinovăţie, Mel a ajuns în cele din urmă la concluzia că nu avea decât doua opţiuni: să înnebunească ori să rămână întreg la minte. Tentativele repetate de a-şi reprima impulsurile homosexuale şi să trăiască, fie într-o căsnicie heterosexuală, fie într-un celibat homosexual, era de părere Mel, aveau să conducă în mod cert la demenţă. (Era în perioada când participa la cinci şedinţe săptămânale de psihanaliză a câte o sută de dolari fiecare.) Normalitatea, din perspectiva lui, însemna să-şi găsească un partener homosexual şi să-şi afirme identitatea în acest sens.

 

Odiseea lui Mel îmi provoca deopotrivă nedumerire şi nelinişte. Petrecuserăm, alături de sotţia mea, nopţi în şir discutând cu Mel despre viitorul care îl aştepta. Am parcurs împreună toate pasajele biblice relevante în privinţa subiectului, căutând să le discernem semnificaţiile. Mel se întreba mereu de ce scot creştinii în evidenţă orice trimiteri la relaţiile de acelaşi sex, ignorând, pe de altă parte, comportamentele vizate în cuprinsul aceluiaşi pasaj. La cererea lui Mel, am participat la primul marş al homosexualilor din Washington, în 1987. Am acceptat nu în calitate de manifestant şi nici măcar de ziarist, ci doar de prieten al lui Mel. Avea nevoie de mine într-o perioadă când trebuia să ia o seamă de hotărâri cruciale.

 

Se adunaseră în jur de 300.000 de militanţi pentru drepturile homosexualilor, în rândurile cărora se număra o minoritate care îşi propusese în mod evident să şocheze, purtând haine pe care niciun buletin de ştiri nu s-ar fi încumetat să le transmită pe ecrane. Era o zi de octombrie friguroasă cu un cer acoperit de nori cenuşii burniţând deasupra coloanelor înşiruite pe străzile capitalei.

 

Aveam să asist, de pe margine, chiar în faţa Casei Albe, la spectacolul încărcat de furie al unei contrademonstraţii. Poliţiştii călare încercuiseră protector un grup puţin numeros de revoltaţi care, datorită afişelor portocalii viu ilustrate cu flăcările iadului, izbutiseră să atragă atenţia majoritatea fotografilor de presă. Categoric depăşiţi numeric, în proporţie de cincisprezece mii la unul, aceşti protestatari creştini răcneau cât îi ţineau puterile, aruncându-le manifestanţilor homosexuali cele mai înverşunate lozinci.

 

,,Jos pederaştii!", urla conducătorul acestora într-un microfon, iar ceilalţi începeau numaidecât să scandeze: ,,Jos pederaştii, jos pederaştii..." După ce s-au plictisit, au trecut la ,,Ruşine-să-vă-fie". Între scandări, conducătorul rostea câte o predicuţă sulfuroasă referitoare la cazanele cu smoală în care avea să-i arunce Dumnezeu pe sodomiţi si pe alţi perverşi.

 

,,SIDA, SIDA vă aşteaptă", a fost ultima piesă din repertoriul protestatarilor, şi încă una dintre cele mai înflăcărate. Tocmai fuseserăm martorii unei triste procesiuni la care luau parte câteva sute de bolnavi de SIDA: mulţi dintre ei în scaune cu rotile şi costelivi, scăpaţi, parcă, dintr-un lagăr de concentrare. La auzul acestor cuvinte, mi s-a părut de neînchipuit cum de poate un om să dorească unei alte fiinţe umane o asemenea soartă.

 

În ceea ce-i priveşte, manifestanţii homosexuali au avut reacţii împărţite. Cei mai lipsiţi de scrupule le aruncau bezele, răspunzându-1e: ,,Bigoţilor! Bigoţilor! Ruşine!". Un grup de lesbiene au stârnit râsul presei, strigându-le: ,,Noi le vrem pe nevestele voastre!".

 

Între manifestanţi se aflau cel puţin trei mii de persoane care îşi revendicau apartenenţa la diverse comunităţi religioase: mişcarea catolică ,,Demnitatea", grupul episcopal ,,Integritatea" şi chiar o mână de mormoni sau adventişti de ziua a şaptea. Mai bine de o mie mărsăluiau sub pancarta Bisericii Comunitare Metropolitane (MCC2), o organizaţie religioasă adeptă a unei teologii în bună parte evanghelice, cu excepţia poziţiei în favoarea homosexualităţii. Acest din urmă grup a dat un răspuns usturător protestatarilor creştini asediaţi: s-au strâns laolaltă, întorcându-se cu faţa spre ei, şi au început să cânte cunoscutul cântecel pentru copii: ,,Isus ştiu mă iubeşte,/ Biblia-mi spune mie".

 

Ironia năucitoare a situaţiei m-a lăsat fără cuvinte. De o parte stăteau creştinii care apărau dogma în litera ei (nici măcar Consiliul Naţional al Bisericilor nu acceptase MCC ca membru). De cealaltă, se găseau ,,păcătoşii", dintre care majoritatea îşi afirmau făţiş practicile homosexuale. Şi, totuşi, în vreme ce grupul ortodox îşi revărsa ura, celălalt cânta despre iubirea lui Isus.

 

Pe parcursul acelui sfârşit de săptămână petrecut în Washington, am cunoscut, prin intermediul lui Mel, numeroşi conducători ai acestor comunităţi religioase. Nu-mi amintesc să fi participat niciodată la atâtea slujbe în doar două zile. Spre surprinderea mea, majoritatea slujbelor foloseau imnurile şi ritul de închinare specifice evanghelicilor oficiali, iar predicile nu mi s-au părut cu nimic suspecte din perspectiva preceptelor teologice. ,,Majoritatea creştinilor homosexuali sunt destul de conservatori din punct de vedere teologic", mi-a dat de înţeles unul dintre conducători. ,,Biserica ne întâmpină cu atâta ură şi dispreţ încât n-am avea niciun motiv să ne apropiem de ea dacă n-am crede cu toata tăria că Evanghelia este adevărată." Aveam să aud nenumărate relatări personale în măsură să-i îndreptăţească spusele.

 

Toţi homosexualii cu care am stat de vorbă puteau să-mi istorisească poveşti cutremurătoare despre respingere, ură şi persecuţie. Majoritatea dintre ei fuseseră de prea multe ori insultaţi şi bătuţi ca să mai ţină socoteala. Jumătate fuseseră renegaţi de familii. Unii, bolnavi de SIDA, încercaseră să ia legătura cu rudele înstrăinate pentru a le da de ştire că au fost infectaţi, fără a primi, însă, niciun răspuns. Un bărbat fusese invitat, după o despărţire de zece ani, acasă, în Wisconsin, la cina de Ziua Recunoştinţei. Mama lui 1-a aşezat într-un colţ, departe de familie, la o masă separată, dându-i să mănânce în veselă de unică folosinţă pe farfurii de carton cu tacâmuri din plastic.

 

Unii creştini spun: ,,Da, ar trebui să le arătăm compasiune homosexualilor, însă trebuie să înţeleagă, totodată, că nu vor scăpa de judecată". In urma tuturor acelor convorbiri, mi-a devenit limpede că Biserica dăduse deja de veste fiecărui homosexual că urma judecata - la nesfârşit, nimic altceva decât judecata. Homosexualii cu deschidere spre gândirea teologică pe care i-am întâlnit au o interpretare diferită a pasajelor biblice referitoare la homosexualitate. Unii dintre ei mi-au spus că intenţionaseră să discute aceste diferenţe cu anumiţi teologi conservatori care, însă, refuzaseră orice dialog.

 

Am plecat din Washington fără să-mi pot reveni. Luasem parte la slujbe de închinare în biserici pline până la refuz cu enoriaşi care înălţau fervent imnuri, se rugau şi-şi mărturiseau credinţa - în contextul unei realităţi pe care Biserica creştină a osândit-o mereu ca fiind un păcat. Simţeam, de asemenea, că prietenul meu, Mel, urma să facă o alegere indiscutabil greşită din punct de vedere moral - să divorţeze de soţie şi să renunţe la lucrarea duhovnicească pentru a se avânta în valurile primejdioase ale unei vieţi viciate de ispite.

 

Mi-am spus că viaţa mea ar fi fost, fără îndoială, mult mai simplă dacă nu 1-aş fi întâlnit niciodată pe Mel White. Însă era prietenul meu - ce atitudine puteam să adopt faţă de el? Ce cale m-ar fi îndrumat harul să urmez? Ce ar fi făcut Isus în locul meu?

 

O dată ce Mel şi-a dezvăluit identitatea sexuală, iar povestea lui a devenit publică, foştii săi colegi şi angajatori i-au întors spatele. Renumiţi creştini, care îl găzduiseră, călătoriseră alături de el şi câştigaseră sute de mii de dolari de pe urma muncii sale n-au vrut să-1 mai cunoască. Aflându-se, la un moment dat, într-un aeroport, Mel s-a îndreptat cu mâna întinsă spre unul dintre oamenii de stat creştini pe care îl cunoştea foarte bine. Omul a făcut o grimasă, s-a răsucit pe călcâie şi nici n-a vrut să-i vorbească. La apariţia cărţii lui Mel, unii dintre creştinii pentru care Mel lucrase au organizat conferinţe de presă în cadrul cărora, delimitându-se de cele scrise, negau orice fostă relaţie cu acesta.

 

O perioadă, Mel a devenit invitatul de senzaţie al unor talk-show-uri radio şi al unor emisiuni de televiziune, precum 60 Minutes. Presa laică s-a arătat încântată de subiectul unui homosexual camuflat care lucrase alături de conducătorii mişcărilor pentru dreptul religios, iar de dragul bârfelor, au început să scormonească în căutarea eventualelor detalii picante din istoriile personale ale celebrităţilor evanghelice. Prezent în aceste emisiuni, Mel a avut parte de intervenţiile, nu puţine, ale unor creştini. ,,Practic, la orice talk-show aş fi participat", îmi spunea Mel, ,,cineva trebuia să sune ca să-mi comunice că sunt un diavol şi că ar trebui să fiu condamnat potrivit legilor levitice - respectiv, să fiu omorât cu pietre."

 

Prin simplul fapt că Mel amintise de mine în carte, devenisem eu însumi ţinta unor creştini. Unul dintre ei mi-a trimis o copie a scrisorii pe care i-o adresase lui Mel, care se încheia astfel:

 

„Mă rog din tot sufletul ca, într-o zi, să te căieşti cu adevărat, să-ţi doreşti cu adevărat eliberarea de păcatul care te-a înrobit şi să te lepezi de învăţătura aşa-zisei ,,biserici a homosexualilor". Altminteri, slavă Domnului, vei primi ceea ce meriţi, veşnica osândă a iadului, menită tuturor celor căzuţi în păcat şi care nu vor să se căiască.”

 

Răspunzându-i, 1-am întrebat pe autorul scrisorii dacă inserase în deplină cunoştinţă de cauză acel ,,slavă Domnului", drept care a revenit cu o lungă misivă, plină de trimiteri scripturale, afirmând că, într-adevăr, aceasta fusese intenţia lui.

 

Am căutat înadins, apoi, să-i întâlnesc pe homosexualii din cartier, între care şi cei proveniţi dintr-un mediu creştin. ,,Încă mai cred", mi-a spus unul dintre ei. ,,Aş fi bucuros să merg la biserică, însă ori de câte ori am încercat, cineva a avut grijă să răspândească zvonuri despre mine, făcându-i pe toţi ceilalţi să mă ocolească." Avea să încheie cu o observaţie zguduitoare: ,,Ca homosexual, am descoperit că te poţi alege mai lesne cu o partidă de sex pe străzi decât cu o îmbrăţişare la biserică."

 

Sunt, pe de altă parte, şi creştini a căror atitudine faţă de homosexuali izvorăşte din iubire. Barbara Johnson, de pildă, este o scriitoare creştină de succes care urma să afle, mai întâi, că fiul ei este homosexual şi, apoi, că Biserica se dovedeşte incapabilă să găsească o soluţie în această privinţă. A înfiinţat, aşadar, o asociaţie cunoscută drept ,,Lucrarea Spatulei" (ca în expresia ,,A trebuit să mă cureţi de pe tavan cu o spatulă") cu scopul de a sluji şi altor părinţi nevoiţi să treacă prin aceeaşi situaţie nefericită. Convinsă că Biblia le interzice, Barbara se pronunţă categoric împotriva practicilor homosexuale, dând mereu de înţeles cât se poate de limpede acest fapt. Nu încearcă decât să ofere un refugiu familiilor care nu găsesc aceeaşi înţelegere în Biserică. Buletinele informative ale Barbarei conţin o sumedenie de poveşti ale unor familii destrămate şi, apoi, dureros reunite. ,,Sunt fiii noştri, sunt fiicele noastre", spune Barbara. ,,Nu putem să le închidem, pur si simplu, uşa în nas."

 

Am vorbit şi cu Tony Campolo, un conferenţiar creştin de înaltă clasă, care se opune practicilor homosexuale, acceptând, pe de altă parte, că o asemenea orientare este uneori înnăscută şi aproape cu neputinţă de schimbat. Idealul său, în această privinţă, îl constituie celibatul sexual. Dată fiind, printre altele, şi lucrarea duhovnicească a soţiei sale în rândul comunităţii homosexuale, Tony s-a văzut defăimat de alţi creştini, ceea ce avea să conducă la anularea multor conferinţe stabilite în prealabil. Cu prilejul unei anumite convenţii, protestatarii au răspândit un document presupus compromiţător care urmărea să demonstreze că Tony întreţinuse o corespondenţă cu liderii homosexuali ai organizaţiei Queer Nation, scrisoare dovedită, în cele din urmă, a fi un fals ce făcea parte dintr-o campanie murdară.

 

Spre marea mea surprindere, am învăţat lucruri semnificative cu privire la abordarea celor ,,diferiţi" de la Edward Dobson, absolvent al Universităţii Bob Jones, fosta mână dreaptă a lui Jerry Falwell şi fondatorul publicaţiei Fundamentalist Journal. Dobson a părăsit organizaţia lui Falwell pentru a deveni pastor în Grand Rapids, Michigan, unde şi-a îndreptat atenţia spre neajunsurile provocate de SIDA. A organizat o întâlnire cu unii dintre liderii homosexualilor din oraş, asigurându-i că membrii bisericii sale sunt dispuşi să le ofere, în mod voluntar, serviciile.

 

Fără a-şi pierde nicio clipă credinţa potrivit căreia homosexualitatea este inacceptabilă, s-a simţit obligat să se apropie de comunitatea homosexuală în spiritul iubirii creştineşti. Activiştii homosexuali 1-au privit cu suspiciune, eufemistic spus. Îl cunoşteau pe Dobson ca fiind un renumit fundamentalist, iar pentru ei, ca şi pentru numeroşi alţi homosexuali, cuvântul ,,fundamentalist" sugera o persoană de genul contrademonstranţilor pe care îi văzusem la Washington, D.C.

 

Cu timpul, Dobson a câştigat încrederea comunităţii homosexuale. I-a îndemnat pe enoriaşi să le aducă daruri de Crăciun celor infectaţi cu HIV şi să-i ajute prin orice mijloace pe bolnavi şi muribunzi. Mulţi dintre ei nu cunoscuseră niciun homosexual până atunci. Câţiva au refuzat să coopereze. Treptat, însă, ambele grupuri au început să se perceapă reciproc într-o nouă lumină. Un homosexual avea să-i spună odată lui Dobson: ,,Ştim care este punctul tău de vedere şi că nu eşti de acord cu modul nostru de viaţă. Însă nu pregeţi să araţi iubirea lui Isus, iar acest fapt ne încurajează."

 

Multor bolnavi de SIDA din Grand Rapids, termenul creştin li se înfăţişează cu un sens întrutotul diferit faţă de cel pe care îl ştiuseră cu ani înainte. Experienţa lui Dobson a dovedit că, dincolo de convingerile cât se poate de ferme în privinţa unui anume comportament moral, creştinii pot fi, nu mai puţin, pilde de iubire. Ed Dobson îmi mărturisea la un moment dat: ,,Dacă aş muri şi, la înmormântarea mea, nu s-ar spune decât că 'Ed Dobson i-a iubit pe homosexuali', aş fi onorat."

 

Am stat de vorbă şi cu dr. C. Everett Koop, la vremea aceea şeful Biroului de Sănătate Publică din Statele Unite. Biografia de creştin evanghelic a lui Koop era strălucită. El fusese cel care, alături de Francis Schaeffer, a contribuit decisiv la mobilizarea comunităţii creştine conservatoare în lupta politică pentru dreptul la viaţă.

 

În calitatea sa de ,,doctor al naţiunii", Koop i-a vizitat pe bolnavii de SIDA. Impresionat de trupurile scheletice, emaciate, acoperite de răni vinete ale acestora, a resimţit o profundă compasiune, atât medicală, cât şi creştinească. Jurase să-şi dedice viaţa dezmoşteniţilor soartei, iar din acest punct de vedere nu exista o categorie mai nedreptăţită.

 

Vreme de şapte săptămâni, Koop s-a adresat exclusiv grupurilor religioase, între care biserica lui Jerry Falwell, Convenţia Naţională a Jurnaliştilor Religioşi, conservatorii iudaici şi romano-catolicii. Discursurile sale, rostite în uniforma oficială a Biroului de Sănătate Publică, afirmau necesitatea abstinenţei şi a căsătorilor monogame. Totodată, a adăugat: ,,Biroul al cărui şef sunt îi are în vedere deopotrivă pe heterosexuali şi pe homosexuali, pe tineri şi pe bătrâni, pe cei morali şi pe cei imorali." Povaţa lui către fraţii săi creştini a fost: ,,Urâţi păcatul, dar iubiţi-i pe păcătoşi."

 

Koop şi-a exprimat nedezminţit repulsia faţă de promiscuitatea sexuală - folosea în mod consecvent cuvântul ,,sodomie" referindu-se la actele homosexuale - însă, ca şef al Biroului de Sănătate Publică, căuta să susţină drepturile homosexualilor, vădindu-se în permanenţă preocupat de starea acestora. Lui Koop nu i-a venit să creadă când, cu prilejul unei cuvântări ţinute la Boston în faţa a douăsprezece mii de homosexuali, aceştia au început să scandeze: Koop! Koop! Koop! Koop! ,,Mi-au oferit un sprijin neaşteptat - în ciuda convingerilor mele privitoare la aceste practici. Bănuiesc că asta se întâmplă pentru ca am ieşit în faţă şi am spus că sunt medicul tuturor şi că am să le ies în întâmpinare oriunde s-ar afla. În plus, am cerut întotdeauna să fie trataţi cu compasiune şi i-am îndemnat pe voluntari să le acorde toată atenţia." Koop n-a făcut niciodată rabat de la credinţele sale - chiar şi astăzi continuă să folosească termenul destul de agresiv ,,sodomie" - însă niciun alt creştin evanghelic nu e mai călduros primit de către homosexuali.

 

În sfârşit, am dobândit o conştiinţă mai profundă a ceea ce înseamnă să fii ,,diferit" datorită părinţilor lui Mel White. O echipă de televiziune a realizat un program cuprinzând interviuri luate lui Mel, soţiei sale, prietenilor şi părinţilor săi. În mod cu totul remarcabil, soţia sa a continuat să-1 sprijine şi să-1 aprecieze chiar şi după divorţ; avea să semneze, de altfel, şi prefaţa cărţii. Părinţii lui Mel, creştini conservatori şi stâlpi ai societăţii (tatăl lui Mel fusese primarul oraşului), au acceptat mai greu situaţia. Vestea pe care le-o adusese Mel i-a obligat să treacă prin diverse stadii de şoc şi negaţie.

 

La un moment dat, un reporter TV le-a adresat, în faţa camerei de luat vederi, următoarea întrebare: ,,Ştiţi ce părere au ceilalţi creştini în ce-1 priveşte pe Mel. Ei spun că e un personaj odios. Cum vedeţi dumneavoastră lucrurile?"

 

,,Ei bine", i-a răspuns mama cu o voce blândă, tremurătoare, ,,poate că e un odios, însă rămâne bucuria sufletului nostru."

 

N-am să uit această replică, întrucât am înţeles-o în cele din urmă ca pe o sfâşietoare definiţie a harului. Am înţeles că mama lui Mel White vorbeşte, în fapt, despre felul în care ne priveşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Toţi îi suntem, la o adică, odioşi lui Dumnezeu - Toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu - şi, totuşi, în pofida oricărei raţiuni, Dumnezeu ne iubeşte. Harul confirmă că suntem bucuria din sufletul lui Dumnezeu.

 

Paul Tournier scria despre un prieten pe cale să divorţeze:

 

„Nu pot fi de acord cu hotărârea lui, întrucât divorţul nu e altceva decât un act de nesupunere faţă de Dumnezeu. Mi-aş trăda credinţa dacă i-aş ascunde acest fapt. Ştiu că există întotdeauna o altă soluţie pentru orice conflict marital câtă vreme suntem dispuşi să o căutam sub îndrumarea lui Dumnezeu. Însă ştiu la fel de bine că această nesupunere nu e cu nimic mai prejos decât bârfa, minciuna, trufia de care mă fac eu însumi vinovat zi de zi. Împrejurările vieţilor noastre pot fi diferite, însă realitatea spirituală este aceeaşi. Dacă aş fi în locul lui, aş alege oare altceva? Habar nu am. Ştiu doar că aş avea nevoie de prieteni care să mă iubească fără rezerve aşa cum sunt, cu toate slăbiciunile mele, şi care să-mi acorde încredere fără să mă judece. O dată ce va obţine divorţul, se va confrunta cu dificultăţi încă mai grave decât cele de astăzi. Va avea, aşadar, cu atât mai mult nevoie de afecţiunea mea. Pe acest fapt trebuie să se poată bizui.”

 

Am primit un telefon de la Mel White pe parcursul uneia dintre campaniile sale de activist. Postea într-o tabără din Colorado Springs, Colorado, o enclavă conservatoare pe care militanţii homosexuali o instituiseră ca ,,punct zero". În tabără, Mel afişa corespondenţa ,,antihomosexuală" sosită din partea organizaţiilor creştine prezente în Colorado Springs. El îi îndemna pe conducătorii creştini ai locului să-şi modereze retorica furibundă, în ideea de a evita crimele săvârşite din ură care deveniseră o maladie pe întreg cuprinsul ţării.

 

Era o săptămână dificilă pentru Mel. Un comentator radio local recursese la câteva ameninţări voalate, iar noaptea în jurul taberei se învârteau zănateci cu maşini care claxonau întruna pentru a nu-1 lăsa să doarmă.

 

,,Un reporter încearcă să ne pună faţă în faţă o dată pentru totdeauna", mi-a spus Mel la telefon. ,,A invitat câţiva dogmatici de la ACT UP, câteva lesbiene care slujesc în biserica MCC şi nişte directori de la organizaţii precum ,,Focus on the Family" şi ,,Navigators". Nu ştiu ce are să se întâmple. Am nevoie de tine aici."

 

Aşa că mi-am făcut bagajele. Mel este singurul om care ar reuşi vreodată să pună la cale o asemenea întrunire. În aceeaşi încăpere aveau să se afle oameni de dreapta şi de stânga pe fondul unei evidente tensiuni. Îmi amintesc nenumărate lucruri în legătura cu seara aceea, însă unul cu deosebire. Când Mel mi-a cerut să-mi spun părerea referitor la anumite aspecte, m-a prezentat ca pe un vechi prieten, oprindu-se, pe scurt, asupra istoriei noastre comune. A încheiat prin a spune: ,,Nu ştiu care este concepţia lui Philip în privinţa a tot ceea ce ţine de homosexualitate şi, sincer să fiu, mi-e teamă să-1 întreb. Însă ştiu, cu siguranţă, cum mă vede pe mine - iubindu-mă".

 

Prietenia cu Mel mi-a dezvăluit multe dintre tainele harului. La suprafaţă, cuvântul poate părea doar un mod mai succint de a trimite la toleranţa ambiguă a liberalismului: este loc pentru oricine sub soare. Harul este, cu toate acestea, întrucâtva diferit. Dacă ne întoarcem la rădăcinile teologice ale acestuia, descoperim o dimensiune a sacrificiului de sine, a unui anume preţ.

 

L-am văzut de atâtea ori pe Mel vădind un spirit îmbelşugat în har faţă de creştinii care îl mustrau. I-am cerut odată să-mi arate câteva dintre scrisorile dispreţuitoare primite de la creştini şi-am îndurat cu greu să le citesc. Paginile acelea supurau de ură. În numele lui Dumnezeu, autorii acestora vărsau un potop de blesteme, injurii şi ameninţări. Îmi venea de fiecare dată să protestez vehement: ,,Staţi o clipă, Mel este prietenul meu. Voi nu-1 cunoaşteţi." Pentru expeditori, însă, Mel nu era decât o etichetă - pervers! - nicidecum o fiinţă umană. Cunoscându-1 pe Mel, înţeleg mai bine primejdiile pe care le scotea atât de limpede în evidenţă Isus cu prilejul Predicii de pe Munte: cu câtă uşurinţă îi acuzăm pe ceilalţi de crimă, uitând de propria mânie, ori de adulter, uitând de propriile noastre pofte. Harul sucombă în condiţiile în care totul devine o confruntare de gen ,,noi versus ceilalţi".

 

Am citit, de asemenea, câteva dintre scrisorile primite de Mel ca reacţie la cartea sa, Stranger at the Gate. Majoritatea fuseseră trimise de homosexuali şi conţineau simple istorisiri. Ca şi Mel, mulţi dintre autori încercaseră să se sinucidă. Ca şi Mel, mulţi fuseseră îndepărtaţi de Biserică. Optzeci de mii de exemplare vândute, patruzeci şi una de mii de scrisori - ce spune, oare, această proporţie în privinţa însetării după har a comunităţii homosexuale?

 

L-am urmărit pe Mel croindu-şi o nouă carieră. Îşi pierduse toţi foştii clienţi, veniturile sale scăzuseră cu şaptezeci şi cinci la sută şi a fost nevoit să se mute dintr-o casă luxoasă într-un apartament. Ca Slujitor al Dreptăţii pentru religia MCC, îşi petrece astăzi cea mai mare parte din timp predicând unor grupuri restrânse de homosexuali, grupuri care, binevoitor spus, stimulează prea puţin entuziasmul vorbitorului. Însuşi conceptul de ,,biserică homosexuală" mi se pare de-a dreptul bizar. Am întâlnit homosexuali abstinenţi care îşi doresc cu ardoare să fie primiţi în rândurile altei biserici, însă zadarnic. Mă întristează faptul că bisericile pe care le frecventez se privează de darurile spirituale ale acestor creştini şi, totodată, că MCC pare atât de fixată să abordeze exclusiv problematica sexuală.

 

Dezacordurile dintre mine şi Mel sunt profunde. Multe dintre hotărârile sale mi se par inacceptabile. ,,Într-o zi ne vom trezi fiecare de cealaltă parte a baricadei", prevedea el cu ani în urmă. ,,Ce se va întâmpla atunci cu prietenia noastră?"

 

Îmi amintesc de conflictul avut cu el într-o cafenea Red Lion Inn imediat după ce aveam să mă întorc din Rusia. Ardeam de nerăbdare să-i împărtăşesc veştile referitoare la căderea comunismului, la noua deschidere spre Hristos născută în sufletele unei populaţii care ocupă aproape o treime din lume, la cuvintele incredibile pe care le auzisem rostite de Gorbaciov şi de ofiţerii KGB. Mi se părea că trăiesc clipe rare de har într-un veac atât de sărac la acest capitol.

 

Pe Mel, însă, îl interesa cu totul altceva. ,,Ai să-mi sprijini hirotonisirea?", m-a întrebat el. La momentul respectiv, numai la homosexualitate sau la orice alt soi de sexualitate nu-mi stătea gândul. Mă preocupa căderea marxismului, sfârşitul Războiului Rece şi eliberarea din Gulag.

 

,,Nu", i-am răspuns lui Mel după un răstimp de gândire. ,,Având în vedere trecutul tău şi condiţiile din Epistole, nu cred că ai dreptul la această autoritate. Dacă ar fi să votez, aş vota împotriva hirotonisirii tale."

 

A fost nevoie de luni întregi în urma acestei conversaţii pentru ca prietenia noastră să reintre pe făgaşul normal. Reacţionasem sincer, din senin, însă Mel a luat răspunsul meu drept un act direct şi personal de respingere. Încerc să mă pun în locul lui pentru a înţelege ce poate însemna să rămâi prietenul unui redactor al revistei Christianity Today care reprezintă însăşi instituţia evanghelică vinovată de a-i fi stârnit atâta durere. Cât de uşor i-ar fi să aibă un cerc de prieteni alcătuit din jurnalişti cu un mod de gândire similar cu al lui.

 

La drept vorbind, în prietenia noastră harul pare să lucreze mai degrabă în Mel decât în mine.

 

Îmi închipui deja ce scrisori am să primesc în urma acestei istorisiri. Homosexualitatea constituie un subiect într-atât de delicat încât provoacă reacţii pasionale de ambele părţi. Conservatorii mă vor rupe în bucăţi pentru că am fost prea îngăduitor cu un păcătos, iar liberalii îmi vor reproşa că nu m-am raliat cauzei lor. Încă o dată, nu discut aici despre ceea ce cred eu privitor la comportamentul homosexual, ci despre atitudinile mele în raport cu homosexualii. Am folosit exemplul relaţiei mele cu Mel White - lăsând în mod voit la o parte câteva aspecte - întrucât a fost vorba despre o verificare intensă şi permanentă a capacităţii mele de a pune harul în slujba apropierii de cei ,,străini".

 

Diferenţe atât de radicale, în orice domeniu, sunt adevărate răspântii ale harului. Unii trebuie să-şi lămurească sentimentele faţă de fundamentaliştii care i-au rănit în trecut. Will Campbell a pornit pe calea reconcilierii cu ţărănoii sudişti si kluxerii. Alţii se confruntă cu aroganţa şi îngustimea liberalilor ,,corecţi din punct de vedere politic". Albii caută să înţeleagă prin ce sunt diferiţi faţă de afro-americani, şi viceversa. Negrii urbani trebuie să-şi limpezească, la rândul lor, complicatele relaţii cu evreii şi coreenii.

 

O problemă de factura homosexualităţii reprezintă un caz special câtă vreme diferenţa e percepută mai curând în plan moral decât intercultural. De-a lungul istoriei sale, Biserica s-a raportat în mod covârşitor la comportamentul homosexual ca la un grav păcat. Survine, prin urmare, întrebarea: ,,Ce tratament le aplicăm păcătoşilor?"

 

Îmi vin în minte schimbările care s-au petrecut, în decursul propriei mele vieţi, în mentalitatea bisericii evanghelice cu privire la divorţ, un subiect asupra căruia Isus nu lasă loc niciunei interpretări. Astăzi, cu toate acestea, o persoană divorţată nu e nici alungată din biserică, nici scuipată, nici agresată verbal. Până şi cei care consideră că divorţul este un păcat au ajuns să-i accepte pe păcătoşi şi să-i întâmpine cu decenţă sau chiar cu iubire. Alte păcate pe care Biblia le subliniază cât se poate de clar - lăcomia, de exemplu - par să nu ridice niciun obstacol. Am învăţat să-1 acceptăm pe celalalt fără a fi neapărat de acord cu comportamentul său.

 

Cercetările mele asupra vieţii lui Isus mă încredinţează că orice piedici ar trebui să depăşim în raportul nostru cu ,,străinii", niciuna nu se poate compara cu vămile pe care le-a străbătut un Dumnezeu sfânt - care locuia în Locul Prea Sfânt şi a cărui prezenţă cutremura munţii, făcându-i să reverse foc şi pară, aducând moartea oricărui necurat care s-ar fi aflat prin preajmă - atunci când a coborât pentru a ni se alătura pe planeta Pământ.

 

O prostituată, un profitor avut, o femeie posedată, un soldat roman, un samaritean lovit şi o samariteancă de atâtea ori măritată - mă mir că Isus şi-a dobândit faima de ,,prieten al unor asemenea păcătoşi". După cum nota Helmut Thielicke:

 

„Isus a găsit puterea de a iubi desfrânatele, gâlcevitorii şi tălharii... fiind capabil de această iubire fiindcă vedea dincolo de mizeria şi coaja degenerării, întrucât ochiul Său pătrundea până la originea divină ascunsă în toate câte sunt - şi în toţi oamenii!... Mai presus de orice, El ne tămăduieşte orbirile, dăruindu-ne alţi ochi...

 

Iubind şi ajutând un om împovărat de vinovăţie, ştia să vadă în el un copil neascultător al lui Dumnezeu. Vedea în el o fiinţă umană a cărei rătăcire naşte în sufletul Tatălui deopotrivă dragoste şi suferinţă. Îl vedea aşa cum 1-a gândit şi 1-a menit Dumnezeu dintru început pe omul adevărat, îngropat sub bulgarii mocirloşi. Isus nu punea semnul de identitate între păcătos şi păcatul acestuia, ci vedea mai degrabă în acesta din urmă un parazit, un corp străin, un tiran care 1-a pus pe om în lanţuri, folosindu-se de el, şi de care Isus avea să-1 elibereze pentru a-1 readuce sinelui său autentic. Isus a putut să-i iubească pe oameni pentru că îi iubea dincolo de măştile ţărânei.”

 

Poate că suntem odioşi, însă rămânem bucuria din sufletul lui Dumnezeu. Toţi cei din Biserica lui Hristos avem nevoie de ,,tămăduirea prin har a orbirii" pentru a vedea în ceilalţi izvoarele încă nedescoperite ale aceluiaşi har pe care Dumnezeu 1-a revărsat în vieţile noastre cu asupra de măsură. ,,A iubi pe cineva", spune Dostoievski, ,,înseamnă a-1 vedea aşa cum 1-a menit Dumnezeu."

 

1 Străinul din faţa porţii: a fi homosexual şi creştin în America (engl., în original) (n. tr.)

2 The Metropolitan Community Church (n. tr.)

 

 

Philip Yancey, „Tulburătoarele descoperiri ale harului”, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005, p. 135 – 149. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

 

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.