Îmi era dor de un bărbat
Fostul homosexual Andreas* îşi spune povestea
Părinţii mei au condus timp de mai mult de douăzeci de ani o firmă mare. Acest angajament i-a solicitat la maximum şi au trăit multe înfrângeri şi umiliri.
Deja din fragedă copilărie am fost foarte sensibil. Am crescut cu sentimentul că eram un copil dorit şi iubit. La cinci ani când aveam vârsta să merg la grădiniţă, am aflat pentru prima dată respingerea.
Cea mai proastă lecţie din orar era ora de sport. Eram singurul băiat dintre toţi care se descurca lamentabil la toate probele. Grupa care rămânea ultima şi trebuia să mă „ia”, era oricum numai entuziasmată nu. Am căpătat o adevărată fobie a sportului. În clasa a opta sau a noua am avut primele experienţe sexuale cu un coleg. Nu-mi amintesc cum s-a putut ajunge la asta, dar atunci am devenit conştient... băieţii mă atrăgeau mai mult decât fetele. Eram la începutul pubertăţii şi mă simţeam complet dezorientat. Explicaţiile sexuale depindeau doar de mama mea. Mi-a făcut cadou o cărticică şi discutam despre „problema sexualităţii”. Aveam sentimentul: „Sexul este ceva rău şi tinde să fie mai degrabă negativ”.
Relaţie dificilă cu tata
Fără îndoială că una dintre cele mai profunde răni ale tinereţii mele este faptul că tata era mult mai exigent cu mine şi cu familia noastră, decât cu angajaţii de la întreprinderea sa. Aceştia locuiau şi mâncau la noi, se bucurau de drepturi de nedescris, drepturi pe care noi ca şi copii sau ca familie nu le aveam. Trebuia să ajut adesea în firma tatălui meu, dar tot ceea ce întreprindeam dădea greş. Nu aveam parte niciodată de laudă şi apreciere.
În aceste situaţii conflictuale, mama era în mod constant luptătoarea mea care încerca să îndrepte lucrurile pentru mine. A devenit personajul cu care mă identificam. Îmi stătea alături. Una dintre afirmaţiile ei era: „Dacă tata nu te place aşa mult... eu te iubesc dublu...” Pentru mine asta era însă doar un ajutor aparent. Îmi era de fapt dor de un bărbat, de apreciere şi dragoste veritabilă, profund masculină şi părintească. În aceste vremuri lipsite de speranţă şi bogate în lacrimi m-am refugiat în masturbare.
Mama a încercat cu încrâncenare să joace atât rolul mamei cât şi pe cel al tatălui, dar asta a fost o concluzie greşită. Trăiam într-un triunghi clasic. Când tata vroia ceva de la mine o trimitea pe soţia sa şi când eu vroiam ceva de la tata, o trimiteam pe mama. Convorbirile telefonice cu tata, atunci când existau, durau un pic peste 90 de secunde. Se spuneau doar lucrurile strict necesare.
Secretul de a fi bărbat
Acest vid lipsit de tată s-a strecurat în continuare în instruirea mea. Gândul că lumea ar fi mai liberă şi mai bună dacă eu nu aş exista devenea din ce în ce mai puternic. Am început să cred diverse minciuni despre bărbaţi. Până la urmă au fost direct sau indirect propagate şi trăite în familia noastră:
* un bărbat poate totul,
* un bărbat este tată de familie şi are succes în profesie,
* un bărbat nu se îndoieşte niciodată,
* un bărbat este deasupra femeii,
* un bărbat lucrează 150% şi dacă merge, chiar şi un pic mai mult,
* un bărbat este indestructibil,
* un bărbat nu cunoaşte durerea,
* un bărbat nu plânge niciodată,
* un bărbat trebuie să lupte,
* mai presus de orice, un bărbat nu este o femeie,
* un bărbat este singuratic,
* un bărbat are totul sub control,
* un bărbat împlineşte toate aşteptările,
* un bărbat nu are probleme,
* un bărbat nu este niciodată o victimă.
În toţi aceşti ani am perceput căsnicia părinţilor mei drept un haos fără speranţă. Privind retrospectiv, mi-e greu să înţeleg de ce nu s-au despărţit.
Violenţa verbală era aproape la ordinea zilei, violenţa fizică mai rar. Reacţiile şi afirmaţiile tatălui meu erau foarte imprevizibile. Mult timp m-am temut de el. Înăuntrul meu mi-am jurat: „Nu mă voi căsători niciodată” şi „nu vreau să ajung ca tatăl meu”. Pentru că ţineam cu orice preţ să nu ajung ca tatăl meu, mi-am refuzat masculinitatea. Nu am vrut nici să alerg după vreo femeie, pentru că asta însemna doar suferinţă şi durere. În momentele cele mai dificile am apărat-o bineînţeles pe mama mea căci era lipsită de apărare în faţa a tot ce se întâmpla.
O viaţă în lumea homosexualilor
La 22 de ani m-am mutat de acasă. Pentru mama s-a sfârşit lumea atunci. înclinaţiile mele homosexuale deveneau din ce în ce mai puternice. Bărbaţii mă atrăgeau din ce în ce mai mult. La fiecare bărbat căutam ceva ce lipsea identităţii mele. Totuşi, trebuia să îmi mărturisesc mereu că nici în lumea homosexualilor nu este prea minunat. Faţă de cine ar trebui să mă deschid? În cine pot să am încredere? Unde găsesc ajutor competent?
Într-o noapte zăceam în pat cu gripă, scuturat de tremurături febrile, fără să pot dormi. Butonam întruna la telecomandă schimbând posturile, lucru care nu îmi stă în obicei. Brusc, m-am oprit la o emisiune. Un tânăr povestea despre înclinaţiile sale homosexuale şi despre cum găsise ajutor şi chiar vindecare interioară.
Febra şi durerile parcă au dispărut dintr-odată – era în toiul nopţii şi eu stăteam sănătos tun pe canapea! Am decis să scriu postului de televiziune rugându-i să transmită scrisoarea mea acestui tânăr, lucru care a fost făcut fără întârziere. Câteva zile mai târziu aveam o scrisoare în cutia poştală.
Un prim pas
L-am invitat la cină. Mi-a povestit încă o dată din viaţa sa, din experienţele sale cu homosexualitatea şi relaţiile cu bărbaţii. Nu mi-a adus doar povestea vieţii lui, ci şi adrese, prospecte şi oferte unde el însuşi găsise ajutor competent. I-am fost nespus de recunoscător. Acesta a fost primul meu pas afară din anonimitatea disperată în care mă găseam.
Când ne-am luat rămas-bun, un lucru mi-a devenit clar: să îl cunosc pe acest om şi poveste vieţii lui şi să deţin toate informaţiile este ceva, dar acum mingea e la mine. Eu trebuie să acţionez.
Şi totuşi am ascuns timp de aproape doi ani într-un loc sigur tot acel material valoros. Abia atunci nivelul de suferinţă a fost atât de mare încât m-am decis să fac următorul pas. Completarea formularul de înscriere cuprinzător pentru „Living Waters” a fost o provocare foarte deosebită. Chiar înainte de data primului seminar clocotea ruşinea în mine pur şi simplu. Stăteam în maşină şi Îi spuneam lui Dumnezeu: „Doamne, dacă pot să identific cumva aici o singură faţă, dispar şi nu o să mai calc vreodată pe aici!”. Am observat repede că la acest seminar era vorba exact despre ceea ce mă preocupa. Dar nu eram singur acolo. Deci nu eram un caz ieşit din comun cum crezusem mereu... În mod clar erau suficient de mulţi bărbaţi ca mine ca să umple seminarii întregi. M-am decis să continui aici, chiar dacă asta însemna că o să am mult de lucru cu mine însumi.
Noua cale
Această nouă cale n-a fost mereu simplă. Adesea simţeam dorinţa să renunţ, să mă dau bătut. Dar le sunt nespus de recunoscător tuturor oamenilor care au mers cu mine o porţiune pe această nouă cale.
Acum, când văd şi înţeleg evoluţia homosexualităţii mele, pot să îmi dau seama: calea către homosexualitate poate să meargă şi invers, să fie şi calea de a ieşi din ea.
„Când nu reuşeşti să te accepţi aşa cum te-a creat Dumnezeu, atunci vei avea greutăţi să descoperi potenţialul pe care îl ai în Isus.”
*Nume schimbat.
Ethos, 2/2007, p. 36 – 38. Folosit cu permisiune. Revista poate fi comandată la www.revistaethos.ro.
