Nimeni nu e prea împietrit
Un bărbat, pe nume Terry şi alţi câţiva au devenit din ce în ce mai preocupaţi de categoria bărbaţilor prostituaţi care lua amploare în regiunea Lower West Side din Manhattan, într-un loc numit „minele de sare”. Acolo se păstra sarea pentru dezgheţarea străzilor oraşului în timpul iernii. Această subcultură bolnavă ajunge până la 200 de bărbaţi în perioada caldă. Locuind în maşini abandonate sau în găuri subterane, mulţi dintre ei se îmbracă în rochii şi se oferă clienţilor care trec pe acolo – unii dintre ei oameni influenţi şi bogaţi, în limuzine strălucitoare.
Majoritatea lor au fost violaţi în copilărie de un adult dintre rudele lor. La „minele de sare” ei încep de la vârsta de 16 ani şi nu rezistă mult după 40 de ani. La acea vârstă ei sunt fie în închisoare, fie morţi din cauza vreunei boli transmisă pe cale sexuală sau din cauza supradozei de droguri. În vecinătate sunt multe baruri frecventate de homosexuali sado-masochişti. Unii dintre bărbaţii prostituaţi poartă lame pentru a se apăra.
Echipa noastră a început prin a le aduce mâncare şi pături, sâmbăta, în timpul zilei, când bărbaţii nu erau „distraşi” de munca lor. Deşi câştigau considerabil, ei îşi risipeau banii pe droguri. Iar pentru mâncare căutau în buncăre şi lăzi de gunoi.
Era extrem de greu să simţi compasiune pentru aceşti indivizi, să le înţelegi viaţa nenorocită. Marţi seara ne rugam adesea pentru dragoste, compasiune şi protecţie.
Fiica mea, Susan, acum adolescentă, a intrat şi ea în acea echipă şi nu o dată mi-a spus: „A fost atât de frustrant seara trecută! Îi vorbeam acestei regine a homosexualilor despre Isus şi el mă asculta cu mare atenţie. Şi tocmai când mă gândeam că vom ajunge la un rezultat, o limuzină se opreşte în dreptul nostru, uşa din spate se deschide, o mână îl cheamă... şi el dispare. „Îmi pare rău, Susan, trebuie să mă apuc de treabă acum”, îmi spune el”.
Însă nu totul a fost în zadar. Într-o după-amiază de duminică, cu jumătate de oră înaintea începerii serviciului, Terry bate la uşa biroului meu. „Pastore Cymbala! Am adus 27 de bărbaţi de la „minele de sare”. Nu e minunat!”.
„Cum s-a întâmplat?” l-am întrebat eu.
„Am luat mai multe microbuze şi i-am adus. Pentru mulţi dintre ei aceasta este prima oară când se află într-o biserică.”
Mai târziu am aflat că unul dintre ei avea un cuţit în mânecă „pentru orice eventualitate”.
Adunarea de oameni s-a comportat normal faţă de ei chiar dacă bărbaţii nu arătau – sau miroseau – întocmai ca nişte americani. La sfârşitul serviciului câţiva din ei şi-au predat inimile Domnului. Alţii stăteau înmărmuriţi, în vreme ce oamenii bisericii îi salutau cu zâmbete şi strângeri de mână.
Mergând pe intervalul dintre bănci, m-am ciocnit de o femeie atractivă, în rochie neagră, cu păr blond, lung până la umeri, unghii îngrijite, ciorapi negri şi pantofi cu toc. „Mă scuzaţi, doamnă!” am spus eu.
Ea s-a întors... şi cu o voce groasă, cu un puternic accent spaniol a replicat: „Nicio problemă, omule”.
Pentru moment inima a încetat să-mi mai bată. La urma urmelor acea persoană nu era femeie. Însă nu era nici un travestit de doi bani. În faţa mea stătea o „femeie” mortală – slabă, fără păr pe corp, graţie tratamentului hormonal. Singurul indiciu vizual care îl trăda, când m-am uitat mai cu atenţie, era mărul lui Adam.
M-am apropiat de soţia mea şi i-am şoptit: „Carol, n-o să-ţi vină să crezi, însă persoana de acolo e bărbat”.
„Nu-ţi bate joc de mine!” mi-a răspuns ea.
„Nu glumesc. E bărbat, crede-mă.”
Numele lui era Ricardo, cunoscut pe stradă sub numele de „Sarah”, mi-a raportat Terry mai târziu. El era cel mai rău dintre toţi pentru că îi introducea pe tinerii băieţi în lumea cocainei şi a prostituţiei. Ricardo se vindea de cel puţin zece ani şi epuizarea a început să pună stăpânire pe el. Imaginaţi-vă disperarea cu care lucrau aceşti bărbaţi în fiecare noapte pentru a câştiga 400 – 600 de dolari pe care îi terminau apoi imediat pe cocaină, dormind pe sub pod... şi trezindu-se a doua zi dimineaţă pentru a aduna de prin gunoaie ceva de mâncare. Iar când seara se apropia o luau de la capăt.
Ricardo a continuat să vină la întâlnirile noastre şi şi-a dat brusc seama că el ar putea fi altfel. Acest Isus chiar putea să-l elibereze de sub influenţa cocainei. Poate că acest Isus ar mai fi putut să-l preschimbe într-un bărbat adevărat, nu o natură dublă aşa cum credea el că este. Încă din copilărie i se spunea, în glumă, că e efeminat. Mama lui îl implorase să ignore homosexualitatea şi el a încercat, însă în zadar. Voinţa nu l-a ajutat niciodată.
Dar ideea că Dumnezeu era mai puternic, că Dumnezeu ar fi putut de fapt să-l schimbe în interior... era o noutate pentru el. Ricardo a continuat să asculte şi după aproximativ o lună el şi-a predat inima Domnului. Nu a fost o convertire dramatică; nici măcar nu sunt sigur când a avut loc. Însă a fost reală în interiorul lui.
Nu voi uita niciodată seara când l-am prezentat bisericii. El a stat în picioare înaintea noastră, un pic timid, în haine de bărbat. Părul lui blond fusese tuns şi se vedea deja la rădăcină culoarea lui normală. Lacul de pe unghii i-a fost şters şi unghiile tăiate. Instrucţiunile lui Terry şi ale celorlalţi lucrau la schimbarea mentalităţii din subconştientul său: „Nu, Ricardo, nu-ţi încrucişa aşa picioarele. Pune-ţi glezna peste celălalt genunchi...” Sună ciudat, însă ei au fost nevoiţi să înceapă cu „prima lecţie” despre cum stă şi cum merge un bărbat.
Congregaţia nu putea decât să se bucure şi să-L laude pe Dumnezeu pentru această minune. Ricardo stătea acolo buimăcit neînţelegând de ce se făcea atâta zgomot. De ce aplaudau toţi aceşti oameni?
În lunile care au urmat, Ricardo a făcut un progres imens în viaţa lui spirituală. Am avut nevoie de trei luni pentru a-l pregăti doar pentru a fi acceptat într-un centru de reabilitare a dependenţilor de droguri. Cu toate acestea, hotărârea lui de a-L urma pe Hristos era fermă. Cele vechi s-au dus, cele noi le-au lu
t indiscutabil locul.
Ricardo a fost scos la lumină din cea mai neagră groapă. C. H. Spurgeon a spus odată că, atunci când un bijutier vrea să îşi arate cele mai frumoase diamante, el le aşează pe o bucăţică de catifea neagră. Contrastul dintre bijuterie şi catifeaua întunecată evidenţiază strălucirea. În acelaşi mod, Dumnezeu face cea mai splendidă lucrare acolo unde totul pare fără speranţă. Oriunde există durere, suferinţă şi disperare acolo este şi Isus. Acolo este şi locul oamenilor Săi – printre cei ce sunt vulnerabili, printre cei care cred că nimănui nu-i pasă de ei. Există vreun loc mai optim în care frumuseţea unui creştin să strălucească?
Ricardo s-a mutat ulterior în Texas. Într-o vară, pe când eram în Dallas, am dat peste el. A fost nemaipomenit să văd transformarea. Câştigase în greutate şi arăta a bărbat din cap până în picioare. L-am îmbrăţişat şi el mi-a provocat un nou şoc.
„Pastore, aş vrea să vă întoarceţi din nou aici peste două săptămâni. Mă căsătoresc!”
„Ce faci?” Mintea mea s-a întors la prima noastră întâlnire, când l-am văzut în rochie.
„O, da”, mi-a spus el. „Am întâlnit o credincioasă pe nume Betty. Ne iubim din toată inima şi acum ne căsătorim.”
Faptul că Ricardo avea SIDA a complicat situaţia, însă cu ajutorul consilierii şi a sfaturilor date de specialişti, el şi Betty au întemeiat împreună o nouă familie.
O mărturie ce trebuia lăsată
Câţiva ani mai târziu, în ajunul Crăciunului, pe când mă aflam în biroul meu, chiar înainte de serviciul de duminică după-amiază am primit un mesaj care spunea că Ricardo e pe moarte. El dorea să vorbească cu mine.
M-am lăsat moale pe scaun şi ridicând receptorul am auzit vocea lui Betty salutându-mă: „Bună ziua pastore... Vi-l voi da pe soţul meu la telefon... dar nu veţi reuşi să-l auziţi prea bine pentru că e foarte slăbit. Îşi mai aminteşte însă de ceea ce aţi făcut pentru el, atât dumneavoastră cât şi biserica”.
Imediat după aceea am auzit o voce şoptită şi fragilă spunând: „Pastore – Cymbala – sunt atât de – bucuros – să vă – aud”.
Am înghiţit cu greu nodul din gât.
Ricardo a continuat, forţându-se să articuleze silabele: „Nu – voi – uita – niciodată – cum – m-aţi primit – printre – voi. – Mulţumesc – atât – de – mult”.
Instinctele mele d slujitor s-au trezit şi eram gata să-i ţin un mic discurs mângâietor, să-i spun că în curând va merge în cer, că va ajunge acolo înaintea mea, dar că îl voi vedea de cealaltă parte pentru toată veşnicia...
Duhul Sfânt m-a oprit. Nu! părea să spună o voce. Luptă pentru el! Strigă la Mine pentru el!
Am schimbat cursul discuţiei. „Ricardo, mă voi ruga pentru tine chiar acum. Nu încerca să te rogi împreună cu mine; păstrează-ţi puterile.” Am început să mijlocesc cu intensitate, luptând împotriva morţii care îşi întindea vălul asupra lui. „O, Doamne, atinge-te de Ricardo cu puterea Ta! Încă nu a venit vremea să moară. Refă-l Tu, pentru gloria Ta mă rog.” Îmi amintesc chiar că am lovit de câteva ori biroul cu pumnul.
Când am terminat, m-am dus direct în sală unde serviciul începuse, am cerut un moment şi am spus: „Tocmai am vorbit la telefon cu Ricardo, pe care majoritatea dintre voi îl cunoaşteţi”. Din toate colţurile sălii erau îndreptate spre mine feţe pe care se putea citi aşteptarea. „E foarte bolnav de SIDA – însă vreau să ne rugăm pentru reabilitarea lui”.
Acest anunţ a slobozit un torent de rugăciune al oamenilor care strigau spre Dumnezeu pentru Ricardo.
Două zile mai târziu am sunat-o pe Betty. „Pastor Cymbala, e incredibil!” mi-a raportat ea. „După ce aţi vorbit voi doi el a adormit – şi a doua zi – toate semnele vitale au revenit. A început să mănânce după ce nu mai pusese nimic în gură de zile întregi.”
Trei săptămâni mai târziu Ricardo a zburat chiar până în New York şi ne-am pomenit cu el, fără să ne anunţe, la întâlnirea de marţi seara. Mulţimea s-a umplut de bucurie.
În inima mea am simţit că Dumnezeu l-a cruţat pentru un motiv anume: să-şi înregistreze mărturia pe o casetă video astfel încât şi alţii să ajungă să-i cunoască remarcabila poveste. Acest plan s-a concretizat într-un segment emoţionant de opt minute din concertul înregistrat pe caseta video numită Live at Madison Square Garden al corului Brooklyn Tabernacle. Puterea izvorâtă din mărturia lui, filmată pe străzile de la „minele de sare” este copleşitoare. Ar putea, în parte, explica de ce caseta ne-a făcut surpriza de a rămâne luni de zile pe lista naţională Bilboard a celor mai bine vândute casete.
Ultima dată când l-am văzut pe Ricardo, un an mai târziu, pierduse din nou în greutate. „Sunt atât de obosit”, mi-a spus el. „Am luptat destul împotriva acestei boli; acum vreau să merg la Isus. Sunt gata să plec, pentru că acum mă ai pe video şi în anii ce urmează, mulţi vor afla ce a făcut Isus în viaţa mea.” S-a stins din viaţă curând după aceea.
Secretul harului
Povestea vieţii lui Ricardo este dovada a ceea ce Dumnezeu va face ca răspuns la rugăciunea arzătoare. Nimeni nu este în afara harului Său. Nicio situaţie, oriunde pe acest pământ, nu este prea complicată pentru Dumnezeu.
