Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Bill Hernandez

Chiar şi după ce am ajuns în punctul culminant al stilului de viaţă homosexual, eram tot singur şi nefericit.

Când am ajuns la pubertate am făcut o descoperire surprinzătoare: eram atras sexual de trupul masculin. La început nu m-a deranjat. Ca adolescent hispanic care am crescut în anii 1960, să-mi aranjez părul ca „The Beatles”, o formaţie muzicală populară pe vremea aceea, era mai important decât sexualitatea mea.

În primii ani de adolescenţă tatăl meu ne-a dat prezervative mie şi fratelui meu. „Sunt pentru protecţie”, spunea el neglijent. Nu ne punea întrebări; nu ne învăţa. Singura educaţie sexuală pe care am primit-o de la tata a fost când îl priveam uitându-se prosteşte la femei şi când ascultam descrierile lui exagerate ale trupului feminin.

Mama mea, pe de altă parte, era mai interesată de alte aspecte ale relaţiilor bărbat – femeie. Îmi amintesc sfaturile ei: „Dacă iei o fată la film, ea aşteaptă să-ţi pui mâna în jurul ei. Dacă o săruţi, pune ceva viaţă în buzele tale!”.

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar fi trebuit să fiu stârnit sexual când o sărutam pe cea cu care aveam întâlnire. Mă simţeam întotdeauna dezinteresat, ca şi cum jucam un rol. Poate că reacţionez mai târziu decât ceilalţi, mă consolam eu.

Eram efeminat şi toată lumea îmi amintea frecvent acest lucru. Eram profund rănit de cuvinte denigratoare ca „pederast”, „homosexual”, „homo”, „surioară” şi „molâu”. Familia mea îmi tot corecta comportamentul efeminat. „Nu-ţi pune mâna în şold”, spuneau ei. Sau mă insultau cu remarci precum: „Sper să nu-ţi cadă jartiera”, când mă plângeam de o sarcină dificilă în gospodărie. Am primit clar mesajul că ceva nu era în ordine cu mine.

În cele din urmă am înţeles că oamenii arătau cu degetul spre orientarea mea sexuală, dar într-un mod indirect, crud. Am făcut o oarecare cercetare, citind descrieri medicale şi psihologice în cărţi obscure, într-un colţ întunecat al bibliotecii. Cele mai rele temeri ale mele se confirmau: eram un adolescent homosexual înspăimântat!

Într-o zi am mărturisit părinţilor mei: „Cred că sunt homosexual”. Au fost confuzi şi speriaţi. Tatăl meu a învinuit-o pe mama. „Ţi-am spus că ar fi trebuit să mă laşi să-l duc la o prostituată!”

„Nu e vina mea. Nu e vina mea”, a răspuns ea. Tata m-a dus la un medic ca să-mi dea injecţii cu hormoni, dar doctorul a recomandat un psihiatru. Consilierea nu a făcut decât să mă ajute să devin mai categoric şi mai răutăcios cu părinţii mei.

Pe ascuns am continuat să am fantezii homosexuale, fără să îndrăznesc să spun vreodată cuiva. În cele din urmă am scăpat de familia mea ducându-mă la colegiu la U.C.Berkeley.

Acolo, în vara lui 1971, am întâlnit un tip de la Campus Crusade for Christ, care a vrut să-mi spună despre Isus. Ne-am întâlnit regulat şi în cele din urmă m-am rugat, primindu-L pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu. La început am fost implicat în studii biblice şi am fost foarte interesat să descopăr mai multe despre Domnul. Dar în timp, am început să deviez în umblarea mea creştină. Am intrat tot mai mult în alcool şi droguri şi m-am simţit tot mai atras de implicarea homosexuală.

Într-o noapte m-am îmbătat foarte tare cu un prieten de la colegiu. A recunoscut că este homosexual. „Sunt bisexual”, am mărturisit, nedorind să admit întregul adevăr. Dar din acel moment, am intrat în stilul de viaţă gay.

Pe la jumătatea anului 1974 am început să merg în baruri. Eram în culmea fericirii; nu puteam crede că existau atâţia oameni care simţeau şi gândeau ca mine. Nimeni nu-mi spunea cuvinte jignitoare şi nu punea la îndoială că sunt normal. În schimb, oamenii îşi exprimau atracţia faţă de mine. Viaţa gay părea să răspundă nevoii mele de înţelegere şi acceptare. „Adevăratul eu” era în sfârşit liber. Am pierdut cam 16 kg. în câteva luni, dansând literalmente toată noaptea, având veselie, alcool, droguri şi bărbaţi.

Imediat am descoperit că îmi plăceau susţinerea şi acceptarea mai mult decât sexul. Prima întâlnire sexuală m-a dezgustat complet. Am avut întotdeauna remuşcări din cauza sexului cu bărbaţi, de aceea am consumat alcool sau am luat droguri ca să scap de inhibiţii. Chiar şi după ce întâlnirile sexuale au devenit obişnuite, adânc în interiorul meu mă simţeam ciudat şi murdar.

Am devenit barman la Barul White Horse [Calul Alb] din Oakland, Califonia, o poziţie care m-a făcut popular şi disponibil. Cunoşteam mulţi oameni la bar; eram ca o familie mare. Cei mai mulţi dintre clienţi erau alcoolici şi dependenţi de sex, şi căutau un iubit temporar. Dar am ignorat aspectele negative ale vieţii sociale gay. Eram în „lumea mea” şi nu puteam vedea dincolo de ea.

Într-un an însă, bucuria a pălit. Trebuia să mă silesc mai mult ca să atrag bărbaţii. Viaţa mea se consuma încercând să-l găsesc pe „Domnul Potrivit”. Uneori pieptul mă durea literalmente de singurătate.

Am înaintat pas cu pas pe drumul către dependenţa de alcool şi droguri. La un an după ce L-am părăsit pe Domnul, eram o epavă din punct de vedere emoţional. Într-o zi stăteam pe scările din faţă ale Catedralei Sfânta Maria din San Francisco, privind cum se ridica încet ceaţa şi scriind în jurnalul meu: „Îmi lipsesc cu adevărat prietenii mei creştini. Îmi lipsesc părtăşia şi cântecele de închinare...”

Eram sătul de scena barului. Dar apoi „Domnul Potrivit” a intrat în bar într-o noapte, şi am uitat imediat ideile mele despre părăsirea homosexualităţii. Grant era diferit de ceilalţi bărbaţi. Vroia o relaţie pe termen lung cu mine; nu era doar un homosexual căruia îi plăceau barurile şi discoteca.

Grant şi cu mine am locuit împreună în următorii doi ani. Relaţia noastră a început minunat. Luam cine romantice împreună, făceam călătorii lungi cu maşina şi ne cuibăream ore întregi în faţa televizorului. Dar în lunile care au urmat, dorinţa mea de dragoste, de a aparţine şi de comunicare profundă au avut un rezultat neaşteptat. Doream atât de mult ca acea relaţie să fie sigură încât mi-am compromis ideile, aspiraţiile şi chiar personalitatea, pentru a se potrivi cu nevoile iubitului meu.

Am murit ca persoană de dragul de a încerca să aflu adevărata dragoste cu Grant. Petreceam timp cu prietenii lui, dar lui nu-i plăceau prietenii mei. Mâncam lucrurile care îi plăceau lui Grant şi purtam genul lui de îmbrăcăminte. Am începu să gătesc şi să fac curat, preluând rolul „feminin” în relaţia noastră. Locuiam într-o casă mare cu un mic bar care dădea spre stradă. Obişnuiam să-l aştept acolo pe Grant în fiecare seară să vină acasă de la lucru. Nu era neobişnuit pentru mine să stau acolo aşteptând cu nelinişte, cu lacrimi în ochi, în timp ce întunericul se lăsa şi cina se răcea.

Cu timpul, am consumat mai mult alcool şi am luat mai multe droguri. Am devenit atât de instabil emoţional încât am început să mă gândesc la sinucidere. Relaţia mea gay era o povară, serviciul era o povară, viaţa era o povară. Totul părea zadarnic. Aveam un apartament luxos, o slujbă stabilă şi un iubit dedicat. Ajunsesem în „vârful” lumii gay, dar eram tot singur şi nefericit.

„Doamne, scapă-mă dacă intru în ceva ce mă depăşeşte”, mă rugasem chiar înainte să intru în homosexualitate. În dragostea Lui, Dumnezeu îmi răspundea la rugăciune. În perioadele mele de singurătate, când trăiam cu Grant, am început să iau Biblia şi să citesc promisiunile Lui.

Domnul mi-a dat o privire obiectivă asupra relaţiei mele sexuale cu Grant. Mă simţeam destul de absurd. Aveam o imitaţie superficială, contorsionată a unei căsnicii heterosexuale. „Nu mai vreau să fii un imitator al tatălui tău sau al mamei tale”, mi-a spus Domnul foarte clar. „Vreau să fii un imitator al Meu.”

Am început să mă împotrivesc în relaţie. Am împărţit treburile din gospodărie în mod egal şi am început să merg pe cont propriu. „Te întâlneşti cu altcineva?” m-a întrebat Grant într-o zi. „Te porţi atât de diferit.” Am spus „da” şi i-am zis că era vorba de Isus. A crezut că mi-am ieşit din fire fără un motiv întemeiat.

Luarea deciziei de a-mi părăsi iubitul nu a fost uşoară. Deşi eram convins că Isus trăia cu adevărat şi că un stil de viaţă gay era greşit, emoţiile mele erau încă centrate pe Grant. Înfruntarea perspectivei de a fi din nou singur şi de a trăi fără sex era o hotărâre de necrezut. Chiar dacă încă trăiam cu iubitul meu, Domnul a început să mă convingă că El îmi putea împlini toate nevoile emoţionale.

Printr-un prieten de la lucru, am auzit de Love in Action [Dragoste în Acţiune] în primăvara lui 1978. Când m-am alăturat grupului lor de suport, am găsit oameni întocmai ca mine. Credeau în Isus şi căutau să părăsească viaţa gay. M-au încurajat, oferindu-mi prietenie şi sprijin în rugăciune. După ce m-am gândit mult, am hotărât să-l părăsesc pe Grant.

A venit ziua să intru în programul Love in Action. Dar când m-am dus să telefonez la Love in Acion pentru călătorie, toată hotărârea şi inspiraţia au dispărut. Chiar în acel moment, un curaj interior dat de Isus mi-a cuprins mintea şi emoţiile. Am făcut pasul hotărâtor şi am sunat LIA să vină să mă ia. Era Ziua Păcălelilor!

În săptămânile următoare, Isus a devenit real pentru mine în viaţa de zi cu zi. Mi-a amintit de chemarea Lui în viaţa mea: „Vreau să fiu Mântuitorul tău. Vreau să fiu Stăpânul tău. Vreau să fiu Vindecătorul tău. Vreau să fiu Iubitul tău”.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele într-un mod care m-a făcut să simt că este chiar lângă mine. M-am rugat pentru venituri, şi au venit bani gheaţă în plicuri, iar oamenii mi-au oferit mese bune. Odată m-am rătăcit în timp ce mergeam cu maşina la casa cuiva într-un oraş străin. „Doamne, călăuzeşte-mă”, m-am rugat. După ce am mai mers pe câteva străzi, am ajuns exact în faţa casei prietenului meu!

Când alţii s-au rugat pentru mine, am simţit mâini pe mine, ca să descopăr apoi că nu mă atingea nimeni. Am auzit bătaia unor aripi mângâietoare în jurul meu, în timpul unei perioade foarte stresante a întoarcerii mele la Domnul. Chiar dacă nu L-am putut vedea pe Isus, am ştiut că este real.

Isus a luat locul iubitului meu. A luat vulnerabilitatea mea emoţională şi m-a înconjurat cu prezenţa Lui. M-a îndemnat să părăsesc stilul de viaţă gay şi, când am umblat prin credinţă, mi-a venit în întâmpinare.

Acum nu mai am relaţii homosexuale de peste 15 ani. A şti mai multe despre Isus (mai degrabă decât a fi „vindecat”) a fost un lucru central în umblarea mea creştină. M-am concentrat pe cunoaşterea lui Dumnezeu, iar urmarea a fost vindecarea în toate domeniile vieţii mele. În timp, sentimentele homosexuale s-au estompat până au devenit ca un murmur, în timp ce sentimentele heterosexuale au apărut din ce în ce mai mult. Noile mele dorinţe îmi amintesc că prezenţa Lui restaurează în chip profund. Totuşi, heterosexualitatea nu a fost niciodată ţinta mea. Ea este un produs secundar al farmecului pe care îl găsesc în Domnul.

Acum, când sunt ispitit de anxietate sau de gânduri homosexuale, Îi cer lui Isus să mă ţină şi să-mi spună că sunt OK. El mă susţine prin cuvintele şi actele încurajatoare ale prietenilor mei, adesea chiar în ziua în care mă rog. Prieteniile mele cu prietenii mei bărbaţi mă întăresc în mod deosebit, pentru că acum mă simt ca „unul dintre ei”.

Pe cât de palpitantă şi de personală este restaurarea, nimic nu este mai minunat sau mai interesant decât Isus. El este acum centrul vieţii mele. Sunt dependent emoţional de El. Este la fel de proaspăt ca atunci când L-am întâlnit prima dată. Versetele mele preferate sunt în Evrei 13:5 & 8: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi... Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Promisiunile Lui sunt adevărate. Dumnezeu a fost credincios. Nu mai sunt singur fiindcă Dumnezeu m-a vindecat prin părtăşia bogată a prezenţei Sale.

Bill Hernandez a fost în personalul Love in Action între anii 1978 – 1985. Astăzi este pastor la Vineyard Christian Fellowship in San Francisco, unde conduce Centrul lor de Vindecare şi slujeşte foştilor gay prin grupuri de suport şi printr-un program „Living Waters” [Ape Vii].

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.stonewallrevisited.com.