Paul
Sunt eu, fără nume, un simplu om cu atâtea şi atâtea dureri, dureri pe care nu le vreau, cu o viaţă pe care nu o doresc. Trist, şi totuşi cineva ne obligă să trăim, Dumnezeu sau noi, natura sau Cel Rău. Este prea mare dilema ca să putem înţelege cine ce vrea de la noi.
Am 20 de ani, sunt un student cu multe întrebări şi multe enigme. Îmi place de la matematică la filozofie, aşa am ajuns să scriu filozofic şi ciudat şi romantic. Dincolo de toate, sunt mândru că am cunoscut mult din viaţă. Din păcate am ajuns să cred că este frumos şi uşor să fii prost, şi astfel să nu ai ocazia să gândeşti nopţi în şir, să scrii, să citeşti şi să te cerţi cu tine însuţi că nu ştii de unde vii şi unde te duci.
M-am născut într-o familie neoprotestantă cu mulţi copii, acolo unde evanghelicii sunt mulţi. Am crescut într-o biserică foarte mare, unde totul a fost posibil: să am mulţi amici, să merg în tabere naţionale creştine, să fiu inclusiv lider, să aud sute de predici, să slujesc biserica. Totuşi, într-o zi am recunoscut faţă de mine însumi că sunt homosexual. Mă doare mai mult decât credeţi când spun aceasta. Noi, homosexualii, trăim fără să îi pese cuiva de noi.
Sunt un tip capabil de orice, de la a munci şi a îmbărbăta, la a face sport de performanţă şi la a lua parte la concursuri de orice fel, dar în toată nebunia mea şi în trăirea vieţii mele auzeam cuvinte denigratoare: femeia, gay-ul, deşi nimeni nu ştia, nu mă comportam astfel. Poate pentru că eram guraliv şi mă băgam în orice. Eram prieten cu fetele. Cu ele am fumat, cu ele m-am îndepărtat de Dumnezeu şi am făcut tot ce nu era demn de un creştin, deşi integritatea sexuală mi-am păstrat-o. Eram mult prea vesel şi ironic şi nu multe fete aveau curajul să se bage, de frică să nu se facă de râs. Puteam de altfel să văd o fată goală şi să nu am niciun „sentiment” sexual faţă de ea, exclamam, dar nu se întâmpla nimic.
De mic mă masturbam cu vecinii, pentru că în acele momente aveam o emoţie aparte, pentru că eram cu bărbaţi care mă apreciau, ceea ce tata nu făcea, deşi era mândru că eram bun la şcoală fără să fiu tocilar. Acum îmi dau seama că tata nu m-a îmbrăţişat niciodată. Aş fi vrut să o facă. Mă iubeşte, dar nu ştie să o arate.
Vreau să povestesc despre trăirile mele homosexuale şi despre cele spirituale, şi să specific că pe la 19 ani, după ce am avut relaţii sexuale cu câţiva băieţi, m-am botezat. Înainte de botez mi-am mărturisit orice păcat, tot, şi am crezut că o să fiu eliberat. A fost a treia oară când m-am mărturisit, şi iar am căzut. Am primit Duhul Sfânt şi credeam că am scăpat. Eram în al noulea cer, dar nici bucuria nu este bună, m-a făcut pasiv şi leneş şi treptat am renunţat la relaţia mea cu Dumnezeu. Am ajuns pe mirc şi am dat de gay, ca să nu mai vorbesc că devenisem dependent de pornografie homosexuală şi de masturbare.
De la 17 ani am o relaţie cu o fată creştină din cauza căreia am suferit mult, aproape un an. Apoi a început să ţină la mine, să ne scriem scrisori de dragoste, să stăm noaptea la lumina lunii şi să ne spunem cât ne iubim. Chiar ne iubeam, însă eram un impostor. Mă întâlneam şi cu vecinul meu gay cu care întreţineam relaţii sexuale. Mă simţeam oribil şi luam hotărârea să nu o mai fac, însă tot acolo ajungeam. Plecând în alt oraş la facultate, am dat de o lume gay mai „serioasă” şi în decurs de două luni am făcut sex cu unsprezece băieţi. Trist şi dureros. De fiecare dată mă hotăram să renunţ la păcatul meu. M-am luat iar de fumat şi mi-am pierdut vremea neinvestind în mine, trezindu-mă cu un gol în suflet. Am vrut să mă sinucid.
Am citit cum că nu ne-am născut gay ci am devenit. Dar la fel de bine puteam deveni şi cei mai tari bărbaţi. De fapt nu înţeleg exact influenţa factorilor tată pasiv, mamă dominantă, mediu familial preponderent feminin. Am prieteni pe care îi verifică mama lor ca pe ceas, au surori, dar ies cu fete mereu, acum se însoară şi sunt nebuni după femei, deci este relativă treaba. Dar cred că mă pot schimba, visez la acest lucru şi de aceea stau acum în noapte şi scriu aceste rânduri, pentru că undeva în mine cineva strigă că trebuie să lupt. Este un pas mare în viaţa mea, o disciplină, o maturizare pe care nu o înţeleg, însă nu merită să ascund că sunt supărat pe Dumnezeu şi că ceea ce mi s-a întâmplat nu este demn de cineva care vine din Dumnezeu, adică de om.
Este greu, îmi este tare greu. Am apelat la pastori şi nimeni nu doreşte să acorde ajutor, toţi sunt speriaţi, dar nu înţeleg de ce? Lupta după rai pe pământ nu este corectă. De ce trebuie să-mi pierd nu ştiu câţi ani să îmi bag în cap femeile şi apoi să mulţumesc Domnului? Am venit pe pământ fără să vreau şi am fost aruncat în lupta vieţii cu un handicap mare, pe care Biblia îl condamnă. Nu vroiam să trăiesc ca un gay, nu vroiam homosexualitate, nu mi-a ales trăirile, comportamentul însă eu mi l-am ales. Am suficiente motive să demonstrez că nu există divinitate, dar ceva nu îmi dă pace, faptul că atunci când mă rog mă cutremur şi ceva trece prin mine şi simt că vorbesc cu cineva.
Nu ştiu de ce a trebuit să am înclinaţii lirice, de ce gândesc, de ce mor când vrea natura, de ce nu mor, de ce nu pot fi fericit, de ce nu pot fi hetero, de ce trebuie să lupt pentru eliberare şi apoi conştiinţa să mă oblige să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu înţeleg unde este Dumnezeu în disperarea mea, nu înţeleg de ce am văzut minuni făcute de Dumnezeu, de ce uneori îmi arată că nu există, iar alteori, când sunt gata să Îl scot din viaţa mea, apare şi mă întreabă ce fac şi îmi spune câte are să-mi dea dacă mă căiesc de păcatul meu şi îl părăsesc. Nici măcar nu ştiu ce înseamnă pocăinţa. Pocăinţa este un lucru mult prea mare pentru lumea în care trăim. Şi acum Îl înţeleg pe Dumnezeu. Voi mai găsi oare credinţa când mă voi întoarce la El? De ce Îl înţeleg doar în raţiune şi nu atunci când mă rog, când ceva demonic mă cheamă pe internet, când nu mai pot, când mă masturbez, când Îl rog să mă elibereze?
Înţeleg Biblia şi nu ştiu dacă voi mai găsi credinţă, dar întrebarea mea, Doamne, este alta: „Vei mai exista Tu şi atunci?”. Pentru că dacă vei exista, este imposibil ca noi să nu biruim păcatul. Pavel spune: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte”. Dumnezeule, dacă mai exişti, dacă ai existat, dacă noi, oamenii din Adam, avem ceva cu Tine, de ce nu vorbeşti cu noi? De ce trebuie să avem regim spiritual şi să credem? De ce Satan este mai vizibil ca Tine? De ce să lupt, Doamne? Da, bună întrebare ... De ce să lupt? Pentru că sunt complexat şi nu sunt gata să mă accept, nu pentru că mai cred în rai? Deşi sincer, în fiecare zi am minute în care meditez la el şi cred că măcar o dată am să vorbesc cu Dumnezeu, sau doar tânjesc după ceva superior mie. Sper să mă joc cu nişte copilaşi frumoşi al căror tată să fiu eu. Îmi doresc să fiu fericit. Dar până atunci, viaţa mea este întunecată de întrebări fără răspuns: „De ce?” sau „De ce, Doamne?”.
După un an ...
Am 21 de ani, am trăit în imoralitatea homosexualităţii. Sunt Paul.
Am citit pe sărite din comentariile voastre; mi-am adus mainte de zilele când stăteam pe mirc şi mă întâlneam şi cu doi bărbaţi într-o zi, am vrut să mă sinucid chiar. Dar după cum scrie: „Dacă Mă vei căuta cu toată inima, Mă vei găsi”, am experimentat versetul acesta. Da, se poate ... Nu am mai avut relaţii de niciun fel. Am crezut şi m-am luptat şi m-am încrezut în El. Sunt un om nou de jumătate de an deja şi chiar dacă mai sunt amintirile trecutului, mila Domnului m-a iertat, m-a schimbat şi nu mă mai robeşte pofta. Nu-mi mai sunt dragi bărbaţii.
Nu pot decât să preamăresc pe Domnul. Nu pot decât să preamăresc puterea Lui. Nu pot decât să-I slujesc cu tot ce am.
Autorul a folosit un pseudonim.
Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.
