Nu trebuie să fii gay
de Jeff („Bud”) Konrad
Dragă Mike, tocmai am primit scrisoarea ta. Trebuie să-mi dai şansa să te ajut. Şi eu m-am gândit la sinucidere ani de zile, prins în capcana dorinţelor homosexuale pe care nu le vroiam, dar pe care nu le puteam refuza. Înţeleg cum te simţi, Mike. Am trecut şi eu pe acolo.
Ca şi tine, am crezut că nu am de ales. Aceasta s-a schimbat într-o zi când am dat peste un vechi prieten de liceu care era homosexual.
„Jeff, am o surpriză pentru tine”, a spus el, apoi mi-a zis că s-a căsătorit recent... cu o fată! Am fost uluit.
„Ce s-a întâmplat cu tine?” am întrebat.
„Nu mai sunt gay”, a spus cu simplitate.
Nu am crezut aceasta nicio clipă, dar trebuia să aflu cauza întregii poveşti. Am vorbit şase ore şi cu cât vorbeam mai mult, cu atât am devenit mai convins că găsise cu adevărat ceva.
Mi-a spus că frecventase un grup local de suport pentru foştii gay. Pe scurt, m-am dus să verific şi în următorul an nu am pierdut nicio întâlnire.
Mike, am început să privesc trecutul meu cu sinceritate. Am crescut ca un copil foarte timid, introvertit, în cea mai mare parte a timpului singuratic. Mă simţeam îngrozitor de nesigur şi de neadecvat cu tipii de vârsta mea sau mai în vârstă, aşa că i-am evitat pe cât am putut.
Tatăl meu nu era prea mult pe acasă pe vremea aceea, deci nevoia mea de un model şi de susţinere masculină a rămas neîmplinită. Părinţii mei nu arătau niciodată afecţiune verbală sau fizică. Am interpretat neputinţa lor de a-şi exprima dragostea ca pe o dovadă că probabil nu pot fi iubit, că ceva trebuie să fie îngrozitor de greşit cu mine.
Pe lângă aceasta, au fost multe sentimente rănite cauzate de tatăl meu. De câte ori plângeam, îmi spunea să „încetez să mă port ca o femeie”, ceea ce accentua sentimentele mele de a fi neadecvat.
Ca băiat, eram conştient de atracţia fizică faţă de băieţi. Acum văd că tot ce doream cu adevărat era sentimentul de apartenenţă şi să am câţiva prieteni, să mă simt mai degrabă normal decât „fetiţă”. Dar tot ce puteam face era să admir de pe margine alţi băieţi.
În şcoala generală am avut prima prietenă. Ne distram de minune luând prânzul împreună, mergând pe jos până acasă de la şcoală, petrecând nenumărate ore vorbind la telefon. Eram considerat cu adevărat cool pentru că aveam prietenă, şi fireşte am început să mă simt mult mai bine cu privire la persoana mea, mă simţeam aproape normal.
Dar totul s-a sfârşit când a apărut un zvon cu privire la vara dinainte. Un prieten şi cu mine ne jucasem de-a „doctorul” într-o zi în fortul nostru, explorarea obişnuită care are loc între copii. Dar acum copiii spuneau că făcuserăm sex şi se părea că la şcoală toţi vorbeau numai despre aceasta.
A fost cea mai umilitoare experienţă din viaţa mea, şi din acel moment am redevenit un singuratic.
Până atunci fusesem doar un copil cu câteva complicaţii. Faptul că o aveam pe Kathy ca prietenă m-a făcut să mă simt ca ceilalţi băieţi, dar teama de umilinţă a înăbuşit totul în faşă. Am ajuns să fiu mistuit de atracţia faţă de băieţi.
Acasă erau probleme şi mai grave. Era evident că părinţii mei nu se iubeau, că jucau doar rolul unui cuplu căsătorit de dragul copiilor lor. Rolul lor în piesă s-a terminat când aveam 12 ani, iar divorţul lor m-a lovit puternic.
Mi-l amintesc pe tata luându-ne pe noi, copiii, în parc, ca să ne spună vestea. Când a terminat micul lui discurs despre faptul că el şi mama se despărţeau, fratele meu de 13 ani nu a spus nimic, iar sora mea, pe atunci în vârstă de 11 ani, a chicotit tot timpul. Eu, pe de altă parte, am plâns ca un copil. Eram devastat.
Nu puteam înţelege de ce viaţa noastră „normală” era distrusă. Trebuie să fie vina mea, m-am gândit.
Viaţa a mers mai departe. Destul de curând mama şi-a găsit un prieten, iar Ron s-a mutat cu noi. La început am crezut că el era în ordine, dar când a început să bea, s-a transformat într-un nebun.
Cândva pe la începutul a toate acestea, mama mea şi cu Ron au oficializat lucrurile căsătorindu-se, dar aceasta nu a părut să mă impresioneze în vreun fel. Se certau permanent şi uneori credeam că voi înnebuni.
Stând întins în pat noaptea, puteam auzi clar zgomotul pumnilor lui Ron lovind-o pe mama. Dacă nu striga imediat, îmi ţineam respiraţia până ce scotea un sunet care să arate că era încă în viaţă. Am început să dorm cu un cuţit de măcelar sub pat, ca să fiu pregătit dacă Ron venea după mine.
Nebunia a continuat ani de zile până într-o zi de august a anului 1974. Ron devenise complet nebun. A bătut-o pe mama până ce a lăsat-o pe jumătate moartă, apoi a distrus mobila şi a început să o ardă în şemineu. Eram în casa unui prieten în partea de jos a străzii. Când am auzit ce se întâmpla, Ron deja o ameninţa pe mama cu o armă de aproape patru ore.
După ce a venit poliţia, s-a auzit o împuşcătură. Poliţiştii au luat cu asalt casa şi o clipă mai târziu unul dintre ei a ieşit pe uşa din faţă, strigând la cineva să cheme prin radio pe cei de la salvare.
Fără să mă gândesc, am alergat înăuntru, unde l-am găsit pe Ron zăcând cu faţa în sus pe podeaua din camera de zi, cu arma încă în mănă, cu sângele şi viaţa ieşind din el şi prelingându-se încet pe covor. A murit câteva clipe mai târziu din cauza unei împuşcături autoprovocate.
În săptămânile următoare, chiar şi fără Ron, tot nu mă bucuram de viaţă. Fiecare zi aducea doar o nouă durere, singurătate şi mai multe întrebări fără răspunsuri.
Vroiam să strig după ajutor, dar nu era nimeni care să mă asculte. „De ce?” continuam să mă întreb. „Ce am făcut ca să merit viaţa pe care am avut-o?”. Viaţa mă lăsase baltă şi vroiam să scap de ea.
Am înghiţit un flacon cu tablete de codeină, ştiind că în sfârşit scăpam de-a binelea. Cumva am supravieţuit, trezindu-mă în după-amiaza următoare. Viaţa a continuat să se scurgă încet, fără să acorde atenţie micului meu gest de sfidare.
Câteva săptămâni mai târziu, un prieten de la lucru a trecut pe la mine ca să mă vadă. Era un tip foarte religios, vorbind mereu despre cât de bun era Isus cu el. Larry Shelton părea să aibă totul: era un student la colegiu arătos, în vârstă de 21 de ani, căsătorit, care iradia de fericire. Insista să vin să iau cina la el acasă de câtva timp şi de fiecare dată am reuşit să refuz politicos.
Odată ce ai de-a face cu ciudaţii lui Isus, nu te mai lasă în pace, era atitudinea mea. În acea seară, totuşi, am acceptat invitaţia lui la cină. Vrea să-mi spună despre Isus, m-am gândit. Dar ce am de pierdut?
Credeam deja că Isus era Fiul lui Dumnezeu şi toate celelalte, dar cumva viaţa lui Larry era diferită. Un lucru ştiam sigur – orice avea, vroiam să am şi eu. Dacă găsise răspunsuri în religia lui, eram dornic să-l las să-mi spună despre ele.
Larry şi soţia lui, Faith, m-au primit cu bucurie în casa lor. După cină, am început să-i întreb despre convingerile lor. Nu mi-au predicat şi nu mi-au vorbit fără întrerupere despre o dogmă misterioasă. În schimb, din străfundul inimii lor, mi-au oferit o viaţă nouă prin Isus Hristos.
Am văzut că ce aveau ei nu era numai „o religie”, ci o relaţie personală profundă cu Dumnezeu prin Isus Hristos. Se bucurau de părtăşia personală cu El.
„Dumnezeu este dragoste”, mi-a spus Larry. „Dar din cauza păcatului din viaţa ta – oricât de mic ar putea fi el – nu poţi experimenta viaţa din belşug pe care Dumnezeu o are pentru tine.”
Apoi Larry a ilustrat dreptatea lui Dumnezeu. „Aşa cum un judecător nu poate lăsa criminalii vinovaţi să plece liberi, Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatele până ce pedeapsa pentru ele nu este plătită.” Faith a descris cum Isus a luat asupra Lui păcatele lumii. Moartea Lui pe cruce a plătit pedeapsa pentru păcatele mele, ca şi pentru ale oricui altcuiva.
Tot ce aveam de făcut era să cred sincer că Isus era cine spunea că este, a explicat Larry. El a plătit pentru păcatele mele, iar eu puteam să fiu iertat şi să intru într-o relaţie personală cu Cel Atotputernic.
„Cum pot primi iertarea lui Dumnezeu?” am întrebat eu.
„Trebuie să te duci la El în rugăciune”, a răspuns Larry. „Invită-L pe Isus în viaţa ta ca Mântuitor care te scapă de păcat. Cere-I să preia controlul vieţii tale. Spune-I că eşti gata să primeşti tot ce vrea să ai.”
Ne-am rugat împreună şi când am terminat, am simţit ca şi cum 1 000 de tone îmi fuseseră luate de pe umeri. Am fost învăluit imediat de o mare pace şi mulţumire. Am plâns din cauza fericirii copleşitoare – pentru prima dată în viaţa mea. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi păsa de mine.
Desigur, faptul că am devenit creştin nu a rezolvat toate problemele mele. Dorinţele homosexuale nu au încetat peste noapte – deşi la început am crezut că aşa va fi. „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”, am citit în Biblie (Matei 19:26). Aşa că am început să-L implor pe Dumnezeu să mă „vindece”. I-am promis chiar că voi merge în misiune dacă mă va vindeca. Înţelegerea mea cu privire la ceea ce avea nevoie de vindecare era greşită.
Încet şi cu blândeţe, Dumnezeu a început să-mi arate probleme mai profunde decât sentimentele mele homosexuale. Existau bariere în viaţa mea faţă de împlinirea legitimă potrivită a nevoilor faţă de cei de acelaşi sex.
Mă simţeam de neiubit, inadecvat, nesigur, inhibat. Imaginea mea de sine era minus zero. În plus eram leneş, lipsindu-mi motivaţia pentru a mă schimba şi fiindu-mi teamă să încerc. Acestea erau doar câteva dintre piedicile pe care trebuia să le înving.
Printr-o cercetare interioară în rugăciune, am fost în stare să stabilesc cu precizie problemele „de bază”, apoi am început să mă ocup de ele una câte una. Aducându-le la suprafaţă, am început să mă ocup de rănirile trecute, de concepţiile greşite şi de răspunsurile mele greşite. În sfârşit îmi asumam responsabilitatea pentru faptele mele; nu mă mai simţeam o victimă neajutorată a circumstanţelor trecute.
Multe din experienţele din copilăria mea nu le-am putut controla, dar răspunsurile mele au implicat propriile mele alegeri. Un răspuns greşit aici, altul acolo – în cele din urmă toate au condus la o imagine distorsionată de sine pe care Dumnezeu nu o intenţionase. Şi El ştia că întâlnirile cu cei de acelaşi sex nu vor împlini niciodată nevoile mai profunde pe care sentimentele homosexuale le dezvăluiau.
Acum, în fiecare zi Îi cer lui Dumnezeu să îngăduie oportunităţi pentru ca dragostea şi susţinerea să aibă loc în viaţa mea, şi nu numai pentru mine ci şi prin mine. Când dăruim din noi înşine, primim. Procesul meu de vindecare a început odată ce am recunoscut acest principiu. Prin credinţă, am ieşit din cochilia mea şi am devenit dornic de a ajunge la alţii, în loc să aştept ca cineva să ajungă la mine.
Mike, când vei urma învăţăturile lui Hristos, va apărea vindecarea interioară de care ai nevoie – ea nu poate fi oprită. Cu cât ajungi să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu prin Cuvântul Lui şi prin comunicarea cu El, cu atât vei avea mai multă credinţă. El îţi va da îndrăzneala şi încrederea de a aborda toate situaţiile noi.
Aşa că Mike, mă voi ruga pentru tine până la capăt. Sunt încântat de perspectiva de a vedea ce a plănuit Dumnezeu pentru viaţa ta. Te rog scrie-mi şi fă-mi cunoscute gândurile tale. Şi aminteşte-ţi că nu trebuie să fii gay. Dumnezeu te lasă să alegi.
Prietenul tău,
Jeff
Extras din „You Don’t Have to Be Gay” [Nu trebuie să fii gay] de Jeff Konrad. Această carte populară este scrisă sub forma unei serii de scrisori din partea autorului, un fost homosexual, către un prieten care încearcă să se hotărască dacă să încerce sau nu să părăsească viaţa gay. Într-un mod informal, iubitor, autorul îl întâmpină pe prietenul său acolo unde se află, fiindu-i alături în durere şi luptă. Pentru a comanda această carte, contactează Regeneration Books.
Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.stonewallrevisited.com.
Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.
