Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Peggy Dimmick, aşa cum i-a povestit lui Catherine Lawton

Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare încât îmi venea să-l reneg.

Acceptarea socială însemna totul pentru mine. Mi-am dus copiii la biserica preferată din punct de vedere social în oraş, şi i-am încurajat să-şi facă prieteni dintre copiii familiilor importante. Când au devenit adolescenţi, am bănuit că aveau de-a face cu drogurile şi sexul, dar niciunul dintre părinţi sau liderii religioşi pe care îi cunoşteam nu vorbea despre aceste lucruri, şi am presupus că era o fază pe care copiii o vor depăşi.

Astfel încât în ziua în care fiul meu Dick, în vârstă de 20 de ani, aflat la colegiu, m-a sunat să-mi spună că este homosexual, am fost şocată, dar am gândit: „O altă toană. Va trece; vom găsi o soluţie”.

„Du-te la cineva şi vindecă-te”, i-am spus. Nici măcar nu puteam rosti acel cuvânt îngrozitor. Homosexual. Cu siguranţă va trece. Dar nu cunoşteam amploarea acelui lucru. Nu s-a vindecat ca un braţ rupt. Şi nu a trecut.

Neştiind încotro să mă îndrept, am început să caut cărţi despre acest subiect, doar ca să ajung să fiu copleşită de vină. Multe din cauzele clasice ale homosexualităţii erau prezente în viaţa noastră de acasă şi în relaţiile noastre de familie. Gândind la trecutul vieţii noastre împreună, inima mi s-a umplut de regrete amare.

Când Dick, primul meu copil, avea 2 ani, iar eu eram însărcinată cu sora lui, soţul meu care era marinar a murit de poliomielită, lăsându-mă plină de durere.

În tulburarea mea emoţională, fiind văduvă la 19 ani şi cu doi copii, nu m-am gândit să-l ajut pe micul Dick să treacă prin propria lui durere, nu am stat niciodată cu el să-i explic de ce tăticul lui nu mai era. Dick era un copil atât de binevoitor, de liniştit, iar sora lui atât de dulce, încât era uşor să fie trecut cu vederea.

Când unul din prietenii marinari ai soţului meu a început să mă viziteze şi m-a cerut în căsătorie, am spus da. Del şi cu mine aveam 20 de ani când ne-am căsătorit.

Fiica mea nu şi-a cunoscut niciodată tatăl; ea şi Del au devenit foarte apropiaţi. Dar între Del şi Dick nu s-a dezvoltat niciodată o relaţie de tip tată-fiu. De fapt, ori de câte ori Del îl disciplina pe Dick, mă făceam mică de tot din cauza lipsei lui de sensibilitate şi încercam să-mi protejez fiul. Într-o zi, după ce Del l-a pedepsit destul de sever, i-am poruncit: „Să nu te mai atingi de el”, iar Del a răspuns: „OK, îl voi lăsa în pace”. De atunci înainte a făcut-o, iar un val de tensiune s-a ridicat între ei.

Dick a crescut având resentimente faţă de Del şi nu l-a lăsat niciodată să se apropie de el. Dar mai târziu s-a văzut că dorea afecţiunea tatălui său mai mult decât orice altceva.

În adolescenţă, Dick a ales să părăsească biserica mea respectabilă şi s-a alăturat unui grup de tineret de la o biserică evanghelică, mai plină de viaţă. A ales să meargă la un colegiu creştin, unde i-a plăcut şcoala şi a fost ales preşedintele anului I. Dar luptele lui interioare au continuat. Şi-a exprimat lupta în această rugăciune pe care am descoperit-o în hârtiile lui, peste ani de zile:

„Dragă Dumnezeule,

Acum este într-adevăr foarte greu... Mă simt ca şi cum am mers prea departe. Şi totuşi ştiu că nu aştepţi decât să încetez să mă mai lupt. Mai ales împotriva Ta. Poate că într-o zi voi înţelege cu adevărat că mă iubeşti şi voi răspunde la acea dragoste cu o viaţă care să fie cu adevărat dedicată Ţie. Vreau să Te iubesc, Isuse. Te rog ajută-mă. Te rog, Doamne, lasă ca aceste cuvinte să se împlinească în viaţa mea.

Cu dragoste, Dick.”

Dick a ajuns să se implice cu cine nu ar fi trebuit. Şcoala a aflat că practica homosexualitatea, şi a fost dat afară din colegiu.

S-a dus la Hollywood şi a devenit implicat în viaţa de stradă. Mai târziu s-a alăturat scenei gay din San Francisco, trăind o viaţă de promiscuitate.

Del a fost scârbit, şi la început am fost şi eu. Dar nu am vrut să mă îndepărtez complet de fiul meu, aşa că l-am lăsat să-şi aducă prietenii gay în vizită. Aveau ambiţii şi idei ca oricine altcineva, şi am descoperit că era posibil să îi plac şi să îi accept ca oameni, fără să trec cu vederea stilul lor de viaţă.

Din când în când, Dick venea acasă şi lăsa deoparte caracteristicile acelui stil de viaţă, şi părea că va ieşi din el. Venea chiar cu noi la biserică. Apoi, inevitabil, izbucnea o ceartă de familie, iar el se întorcea mânios la comunitatea gay. Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare încât îmi venea să-l reneg.

Între timp, Del şi cu mine am început să frecventăm o biserică evanghelică, unde am învăţat ce înseamnă creştinismul adevărat şi L-am cunoscut personal pe Dumnezeu. Atitudinea mea s-a schimbat treptat, de la a vrea să-mi protejez fiul, la a dori să-i dau drumul şi să-l încredinţez în mâinile lui Dumnezeu. Uneori mă întrebam dacă Dumnezeu îmi auzea rugăciunea. Dar am continuat să-I cer să nu-l părăsească pe Dick.

Am căutat ajutor în comunitatea creştină. Am găsit „Love in Action” [Dragoste în acţiune], o misiune creştină din San Rafael, California [acum în Memphis, Tennessee] care slujeşte homosexualilor care vor ajutor. Ei învaţă că homosexualitatea este rezultatul unor păcate mai adânci ale inimii, care sunt şi în heterosexuali, în special mânia, răzvrătirea şi pofta. Dar Dick nu vroia să le permită acelor oameni să îl ajute.

În cele din urmă, m-am rugat: „O, Dumnezeule, fă ce trebuie să faci, dar fă... chiar până la moarte”. Dar nu am crezut că va fi aşa.

Apoi Dick s-a îmbolnăvit, iar diagnosticul a stabilit că era vorba de un parazit rar, la care nu avea imunitate. Apoi s-a descoperit că avea SIDA.

Dick a devenit prea bolnav pentru a avea grijă de el însuşi, iar Del şi cu mine l-am adus acasă. Era cumplit de slab. La început eram tensionaţi, iar Dick se împotrivit la tot ce spunea Del, ridicând un zid între ei.

Deşi greutatea lui a scăzut brusc de la 75 la 38 de kg şi avea nevoie de ajutor permanent, Dick nu-l lăsa pe Del să-l atingă. „Nu vrei ca tatăl tău să te frece pe spate?” întrebam eu. „Nu”, răspundea el.

Apoi într-o zi, zidul s-a prăbuşit. Dick a leşinat din cauza duşului, iar Del l-a ridicat de pe podea şi l-a dus în pat. După acest act de iubire, Dick a început să-l lase pe Del să-l ajute.

Dick obişnuia să întrebe: „Când pleacă?”. Dar a început să se uite pe fereastră ca un copil mic şi să întrebe: „Când vine acasă?”.

Treptat, am înţeles că ostilitatea dispăruse. Cei doi bărbaţi discutau de la inimă la inimă despre ce vor face când Dick se va însănătoşi. Uneori Dick spunea: „Strânge-mă în braţe”.

Prietenii obişnuiau să ne spună: „Nu deveniţi prea intimi şi nu vă puneţi braţul în jurul acestor oameni. Nu le provocaţi emoţii”. Dar ceea ce vor ei cel mai mult este să fie iubiţi. În toţi acei ani, Dick tânjea de fapt ca Del să vină la el şi să-l strângă în braţe, dar în acelaşi timp ridica un zid care făcea imposibil acest lucru. În sfârşit, zidul se prăbuşea.

În cele din urmă, Del a preluat complet îngrijirea lui Dick. Petrecea trei ore dimineaţa şi trei ore noaptea curăţând rănile lui Dick, făcându-i baie şi dându-i medicamente.

Căminul Home a fost minunat, Clubul Lion a trimis o donaţie, prietenii lui Dick l-au vizitat şi l-au ajutat, corul bisericii a venit ca să cânte pentru el. Cel mai minunat a fost că harul lui Dumnezeu era acolo, dând pace în mijlocul suferinţei şi durerii. Iar Dick a găsit pacea cu Dumnezeu.

Când Dick mergea la biserică îl auzea pe pastor spunând: „Dacă ai ceva în inima ta faţă de cineva, trebuie să laşi mai întâi acel lucru la cruce”, şi astfel nu lua niciodată cina. Bănuiam că din cauza sentimentelor faţă de tatăl lui.

Dar când Dick murea de SIDA, pastorul nostru a venit la noi acasă ca să ne dea cina lui Dick, Del şi mie. Am sărbătorit moartea lui Hristos pentru noi şi minunatul Său dar al iertării.

Pastorul l-a întrebat pe Dick dacă era pregătit de plecare. „Nu mi-e teamă de moarte. Cred cu adevărat că va veni ceva mai bun”, a răspuns el. Dick şi-a aruncat discurile rock şi revistele gay. A depus mărturie faţă de prietenii lui.

Am fi putut continua să-l îngrijim 24 de ore pe zi, numai ca să avem această relaţie plină de iubire între noi trei şi Domnul. Dar după luni de suferinţă îngrozitoare, chiar înaintea celei de-a treizeci şi treia aniversări a zilei lui de naştere, Dick a murit acasă, în braţele lui Del. Cred că a mers direct în braţele Tatălui Său Ceresc.

Acest articol a apărut iniţial în revista Herald of Holiness [Vestitorul sfinţeniei] (mai 1992).

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.stonewallrevisited.com.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.