Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Randy Thomas

Nu am făcut niciodată cunoscută povestea care urmează, ca parte a mărturiei mele, nici măcar un detaliu al ei, pentru că este atât de aproape de inima mea. Aşa cum poate atesta Directorul Mass Media al Exodus Julie Neils, a fost foarte greu pentru mine să mă concentrez asupra acestui articol şi să îl termin.

Cu un număr de ani în urmă, un prieten mi-a spus să nu fac această poveste cunoscută, pentru că oamenii ar putea crede că sunt „pro-gay” şi nu vor înţelege afirmaţia mea că am iubit cu adevărat un bărbat. Atitudinea mea de astăzi este: „Bine, faceţi-mă responsabil pentru aceasta şi haideţi să avem o dezbatere. Dar nu lăsaţi ca aceasta să se oprească aici, pentru că oamenii mor.

Moralitatea şi implicaţiile sociale sunt importante, dar sufletul de pe pragul uşii morţii, care nu a experimentat niciodată harul şi iertarea lui Dumnezeu este mult mai important decât întrebarea cuiva dacă m-am lepădat de credinţă. Nu-mi pasă ce cred alţii despre mine, atât timp cât Îl ducem pe Isus la „cel mai neînsemnat dintre aceştia”.

***

SIDA ca problemă socială a speriat oamenii. Şi ar trebui să-i sperie. În ultimii 20 de ani s-au făcut eforturi deosebite pentru a face mai umană problema SIDA în ceea ce priveşte comunitatea afro-americană, consumatorii de droguri şi orfanii din Uganda. Problema este că atunci când vine vorba de bărbaţii care se identifică drept gay, Biserica obişnuită stă deoparte şi ezită.

Când SIDA ca pandemie a lovit prima dată, noi, cei din Trupul lui Hristos, am pierdut oportunitatea de a exprima inima şi harul lui Dumnezeu care îi slujeşte pe ceilalţi. În această nevoie de răscumpărare, câţiva au păşit înainte pentru a-i stigmatiza pe bărbaţii homosexuali. Chiar şi astăzi, mesajul consecvent care vine de la comunitatea creştină este unul de stigmatizare şi avertizare.

Desigur, este foarte potrivit să educăm şi să „avertizăm” despre pericolele relaţiilor sexuale în afara eticii sexuale biblice. Dar nu am crezut şi nu cred că este potrivit să stigmatizăm un grup mare de bărbaţi pe care Domnul îi iubeşte, îndepărtându-i ca fiind nedemni de dragostea noastră.

***

Era anul 1988. Tocmai ieşisem dintr-un bar gay popular din Nashville, şi era foarte târziu. Ca de obicei, eram cu cei care petreceau adevărat, care stăteau până se închidea clubul. Eram toţi într-o stare jalnică şi vroiam să fim într-o stare şi mai jalnică. Ca loc de întâlnire aveam un fast food, unde se adunau toţi cei care nu mai puteau conduce. Eram deseori acolo.

Totuşi, acea noapte anume iese în relief, din cauză că în acea noapte am aflat că Ron murise.

Unul din cei mai buni prieteni ai lui, Gary, pe care nu îl văzusem de ceva timp, stătea la coada lungă, în faţa mea. Mi-am lăsat prietenii, m-am îndreptat către el şi l-am salutat. A spus cu un zâmbet larg: „Hei!” şi m-a îmbrăţişat. L-am întrebat ce mai făcea şi a zis că bine. Nu trebuia să întrebe cum mă simţeam eu; putea vedea că eram foarte drogat.

Am spus: „Ştiu că Ron s-a mutat la Georgia ca să fie cu Paul (primul lui partener pe termen lung)”. Puteam vedea că Gary părea preocupat. „Nu te îngrijora, sunt fericit pentru Ron şi sper că o duc bine.”

Ochii lui Gary s-au umplut de lacrimi şi evident de supărare. „Nu ştii?” a întrebat.

Am răspuns cu o privire perplexă: „Ce să ştiu?”.

***

Până în momentul acela SIDA omora prietenii prietenilor mei. Îmi amintesc zvonurile despre o boală „gay” care nu avea nume, dar nu a durat mult să aflăm că era HIV şi că devenea rapid noua pandemie sexuală. Oamenii dispăreau literalmente din cluburi şi din vieţile noastre, lăsându-ne pe toţi confuzi. Era un virus feroce care nu avea nicio milă. Priveam, şi iar priveam, cum acest mic organism poate să distrugă vieţi, să pună la îndoială dorinţa de a trăi, să lase orfani pe tot globul şi să ne lipsească de familia şi prietenii noştri.

Astăzi, mulţi oameni pot să trăiască un timp cu virusul. Cu 20 de ani în urmă era o poveste complet diferită. Cei mai mulţi mureau, fără să ştie măcar ce îi omora cu adevărat. Ron a murit fără să ştie că are SIDA, până în ultima săptămână a lui pe pământ.

***

În mijlocul unui fast food plin de grăsime, la ora 3.15 într-o dimineaţă de duminică, Gary plângea, în timp ce eu m-am refugiat încet, pur şi simplu, în lacrimi şi angoasă. Ron, singurul partener pe care îl iubisem cu adevărat până atunci, murise de SIDA.

Amintirile pe care le aveam despre el ca un tânăr sănătos şi plin de viaţă, s-au suprapus cu ceea ce văzusem la bărbaţii pe care SIDA îi luase înainte... Pur şi simplu nu puteam înţelege.

Literalmente nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi, cu excepţia unor frânturi scurte de imagini nemişcate, printre zgomotele jelirii. Îmi amintesc că Gary plângea şi că m-a ajutat să găsesc un loc să mă aşez. Îmi amintesc că prietenii mei mă priveau în ochi, întrebându-mă dacă sunt OK. Îmi amintesc că tot locul a devenit tăcut, luând parte la jelirea mea, cu empatie. Cei din mulţimea care ştia să se distreze poate că nu-l cunoscuseră toţi pe Ron, dar toţi ştiau ce era SIDA, şi această mulţime de obicei gălăgioasă era ciudat de umilă.

Când vestea despre ce se întâmplase a ajuns la cei care stăteau la coadă, puteai vedea alte feţe îndurerate sau îngrijorate. Locul a devenit dureros de liniştit chiar dacă numai pentru o clipă, auzindu-se doar sunetul burgerilor care se prăjeau şi plânsete care scoteau în evidenţă jelirea.

Apoi, îmi amintesc momentul în care am realizat că exista un mare risc să fi luat virusul de la Ron. Oroarea care apare ca urmare a acestei descoperiri este deosebit de traumatizantă. Este traumatizant să realizezi că sentinţa ta la moarte îţi poate fi înmânată fără să ştii. Această înţelegere, împreună cu pierderea lui Ron, a avut un impact profund asupra vieţii mele; şi astăzi îmi afectează profund inima.

În acel moment esenţial, eram printre singurii prieteni pe care îi aveam pe vremea aceea: comunitatea gay. Ştiu că după atât de mulţi ani şi după o schimbare completă a viziunii asupra lumii, încă împărtăşesc acea suferinţă cu ei.

În timp ce unii susţineau că acesta era blestemul lui Dumnezeu împotriva homosexualilor, prietenii mei gay mi-au şters lacrimile şi m-au ţinut de mână în timp ce aşteptam rezultatul testului despre care ştiam că avea să îmi dea veşti proaste. Pe atunci trebuia să aştepţi trei luni ca să ai măcar un indiciu dacă purtai virusul, şi şase luni ca să ştii sigur. Primele mele rezultate la test au fost „neconcludente”. Mă puteam raporta la alţii care se confruntau cu situaţii care le ameninţau viaţa; „neconcludent” nu este un răspuns cu care te confrunţi uşor.

În cele din urmă, rezultatele mele la test au fost negative. Poate aţi crede că datorită neliniştii care a înconjurat acest eveniment, aveam să fiu mai atent. După un timp, faptul că eram dependent de droguri a început să aibă întâietate asupra experienţelor mele triste. Nu voi uita niciodată un om curajos care trăia cu virusul, înfruntându-mă şi spunând: „Dacă vrei să trăieşti, mai bine ai înceta să te porţi ca o târâtură! Dacă nu te omoară un bădăran, o va face SIDA!”. Acest bărbat era seropozitiv şi se întâlnea cu unul din cei mai buni prieteni ai mei de atunci, care fusese şi el recent diagnosticat seropozitiv. În Ron şi îndemnul acestui bărbat, recunosc valoarea comunităţii care se identifică drept gay, care se poartă responsabil. Din cauza responsabilităţii autoimpuse din comunitatea mea gay, mult timp nu am mai fost o „târâtură”.

Dragostea prietenilor le-a oferit abilitatea de a ajunge la mine, acolo unde mustrările predicatorilor de la televizor au găsit urechi surde. Şi dragostea prietenilor mei m-a făcut să îi aud şi să pun la inimă sfaturile lor.

***

Se pare că durerea iniţială a luptei împotriva pandemiei SIDA este uitată în comunitatea gay. Aceasta l-a făcut pe Matt Foreman, Directorul Executiv demisionar al National Gay and Lesbian Task Force să afirme recent:

„În interior, când aceste numere ies la iveală, comunitatea gay ‘recunoscută’ pare să ridice din umeri în mod colectiv, ca şi când nu este problema noastră. Oameni buni, din cauză că 70% dintre oamenii din ţara aceasta care trăiesc cu HIV sunt gay sau bi, nu putem nega că HIV este o boală gay. Trebuie să recunoaştem aceasta, să acceptăm şi să ne confruntăm cu acest lucru.”

Îl aplaud pe D. Foreman fiindcă este suficient de curajos pentru a face un pas înainte şi a considera responsabilă comunitatea gay.

Astăzi merg pe un drum diferit, prin faptul că nu mă mai identific drept gay şi nu mai am o viziune asupra lumii centrată pe gay. Totuşi, dacă nu ar fi fost în viaţa mea nişte bărbaţi gay iubitori, poate că nu aş fi trăit suficient de mult ca să fac alegerile care m-au condus în cele din urmă la Hristos. Cred că Domnul S-a folosit în mod suveran de unii din comunitatea gay pentru a-mi păstra viaţa, până a făcut apel la comunitatea creştină. Apoi aceasta m-a condus în cele din urmă la viaţa eternă găsită în Hristos.

Crezi că Hristos a folosit mâinile unui bărbat gay ca să-mi şteargă lacrimile la ora 3.15 dimineaţa, când jeleam pierderea lui Ron şi mă temeam pentru viaţa mea? Crezi că Hristos folosea mâinile unui bărbat gay ca să le ţină pe ale mele, când am primit rezultatele „neconcludente” ale testului? Este posibil ca Isus să meargă în locuri în care Bisericii îi este uneori teamă să meargă?

Eu cred că da.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.boundless.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.