Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan Medinger

Îl ştiam pe Paul de mulţi ani, de când a venit prima dată la Regeneration, ca tânăr care se lupta cu atracţii nedorite faţă de acelaşi sex. Era inteligent, un creştin serios şi părea să aibă cea mai mare parte din viaţă în ordine – toate acestea fiind avantaje promiţătoare cu privire la perspectivele lui de a avea parte de o restaurare semnificativă. Totuşi, după câţiva ani, a decis să se arunce în viaţa gay şi a petrecut câţiva ani în ea. Aceasta nu a însemnat părăsirea creştinismului sau a convingerilor sale că un comportament homosexual este păcătos. Părea mai mult o simplă răzvrătire.

Din fericire, ca în cazul multor alţi rebeli sau fii risipitori, după un număr de ani, Paul a devenit convins de păcat şi a luat decizia, aşa cum a spus el, „să se întoarcă la Dumnezeu” şi să încerce iar să lase homosexualitatea în urma lui. A întrebat dacă putea să fie monitorizat de mine. Am fost bucuros să joc acel rol în viaţa lui.

La începutul verificării lui săptămânale, era mulţumit de el însuşi când erau trei sau patru zile pe săptămână când nu făcea sex cu bărbaţi. Cu trecerea lunilor, căutarea bărbaţilor şi relaţiile sexuale s-au diminuat, ca şi folosirea pornografiei de pe internet. În cele din urmă a ajuns în punctul în care făcea sex cu bărbaţi poate o dată la trei sau patru luni, iar folosirea pornografiei s-a redus la privirea ocazională a cuvintelor neclare de pe canalul Playboy, a imaginilor tremurătoare, care sunt vizibile pentru cei care nu plătesc abonamentul. A continuat să se masturbeze regulat, dar datorită tuturor celorlalte schimbări pe care le făcuse în viaţa lui, atât el cât şi eu eram mulţumiţi de progresul lui. Deşi niciunul dintre noi nu exprima aceasta verbal, Paul şi cu mine eram dornici să lăsăm ca progresul lui treptat să-l conducă în cele din urmă la eliberare totală sau aproape totală.

Dar este ceva realist? Care sunt şansele ca Paul să ajungă la o victorie reală urmând această cale gradată, progresivă? Îl va conduce progresul treptat la eliberarea totală sau aproape totală?

Înainte de a începe să răspund la aceste întrebări, îngăduiţi-mă să afirm clar că, aşa cum stau lucrurile cu toţi cei care se luptă cu păcatul sexual, există numai trei perspective pentru viitorul lui Paul:

1. Progres continuu. Relaţiile sexuale cu bărbaţi şi folosirea pornografiei aparţin clar trecutului, iar masturbarea încetează şi ea în cele din urmă. (Altădată, mă voi referi la posibilitatea unei victorii totale asupra poftei faţă de orice bărbat, dar acum să presupunem că este posibilă o victorie aproape totală.)

2. Staţionare. Relaţiile sexuale cu bărbaţi şi folosirea pornografiei au încetat şi nu este probabil să reapară, în timp ce pofta şi masturbarea continuă la un nivel pe care Paul îl poate accepta, nivelul despre care presupune că este probabil tipic pentru cei mai mulţi bărbaţi.

3. Căderea în homosexualitate activă. Fie se aruncă în ea complet, fie se întoarce la ea în mod repetat, ca într-un fel de „beţie”.

Cu alte cuvinte, Paul poate fie să fie mai bine, să rămână la fel, sau să fie mai rău. Evident, acestea sunt sigurele lui opţiuni.

Cred că cei mai mulţi oameni care vin la misiunile noastre rămân cam acolo unde este Paul acum, nivelul „staţionar” de la perspectiva 2. Simţind că au un anumit control asupra poftei, aleg să rămână acolo; nu alunecă înapoi, dar nici nu înaintează.

Am trei probleme cu acest lucru. Prima şi cea mai evidentă problemă este că cei care încearcă să trăiască la acest „nivel staţionar” continuă să păcătuiască; ei au devenit toleranţi cu păcatul lor. (M-am referit la aceasta în articolul meu din ianuarie 2002, „Trăind cu păcatul”). A doua problemă este că într-un fel, este cel mai greu să trăieşti zi de zi la nivelul staţionar. Când pofta şi masturbarea rămân o opţiune, fiecare ispită are ca rezultat o luptă – dacă opţiunea de a păcătui este încă acolo, atunci trebuie să mă lupt ca să mă asigur că nu iese „de sub control”. Şi a treia problemă este că păcatul are o putere pe care nu o înţelegem pe deplin, şi dacă lăsăm orice măsură de păcat în vieţile noastre, aceasta ne va face întotdeauna vulnerabili la păcate mai periculoase. Puţin păcat poate fi tocmai punctul de sprijin de care are nevoie Satan ca să ne atragă mai adânc în căile lui.

Aşa că dacă perspectiva 2 nu este satisfăcătoare, şi cu siguranţă perspectiva 3 nu este, rămânem cu perspectiva 1, progresul continuu până ce pofta şi masturbarea se vor opri şi ele în cele din urmă. Dar de ce trebuie să aibă aceasta loc treptat? De ce nu dintr-odată? De ce nu hotărăşte Paul pur şi simplu: „Asta este, gata cu pofta, gata cu masturbarea, gata cu totul”.

Nu este probabil ca Paul să aleagă să se oprească dintr-odată, din două motive. Primul, pare să fie mult mai dureros decât calea progresivă. În Marele divorţ de C.S.Lewis, unui bărbat care trăieşte în iad i se dă oportunitatea de a merge în cer, dacă va îngădui unui înger să omoare o şopârlă mică de pe umărul său. Pentru oricine care s-a luptat cu păcatul sexual, şopârla reprezintă clar pofta. Bărbatul din iad recunoaşte cât de distructivă este şopârla, dar se roagă în toate modurile posibile ca şopârla să nu fie omorâtă. Una din rugăminţile pe care le face îngerului este: „Sincer, nu cred că este nici cea mai mică nevoie pentru aceasta [omorârea şopârlei]. Sunt sigur că voi putea avea grijă de ea acum. Cred că procesul treptat ar fi mult mai bun decât omorârea ei”. El urăşte şi iubeşte şopârla, şi ştie exact cât de chinuitor ar fi ca îngerul să pună mâna pe acel lucru şi să-l zdrobească. Modalitatea treptată pare mult mai puţin dureroasă.

Un al doilea motiv, şi mai semnificativ, pentru care Paul şi alţii ca el sunt mai dornici să aleagă o abordare treptată decât o renunţare bruscă, este că au hotărât să se oprească dintr-odată de multe ori înainte, şi de fiecare dată au eşuat. De cele mai multe ori, aceste jurăminte de renunţare au avut loc în dimineaţa ce a urmat momentelor când s-au lăsat pradă păcatului sexual. După ore de bălăceală în mocirla pornografiei pe internet, şi după ce a găsit alinare prin masturbare, bărbatul creştin ştie că nu trebuia să facă ce a făcut, simte un dispreţ total faţă de el însuşi şi îşi promite: „Nu voi mai face niciodată aşa ceva. De data asta va fi diferit”. Dar nu este. În câteva săptămâni sau o lună, este iar în mocirlă.

Nu am idee de câte ori am jurat să renunţ la masturbare. Incluzând anii de homosexualitate activă, şi anii mei de lupte mai uşoare cu pofta, după ce am devenit creştin, cu siguranţă a fost de mai mult de 500 de ori. Mă îndoiesc că sunt atipic. Mai este de mirare că cei mai mulţi dintre noi urmăm calea progresivă?

Dar calea progresivă rareori funcţionează – cel puţin nu în ea însăşi. Desigur, toate lucrurile sunt posibile cu Dumnezeu, aşa că unii bărbaţi şi unele femei au ajuns la eliberare deplină de poftă în mod treptat, dar eu nu cunosc pe niciunul dintre ei.

Unde ne duce aceasta? Am decis deja că vrem să urmăm perspectiva 1, dar nu o putem ajunge la ea renunţând brusc, sau alegând să oprim păcatul nostru în mod treptat. Deci, există vreo speranţă pentru cei mai mulţi dintre noi? Bineînţeles că există. Abordarea treptată nu va funcţiona prin ea însăşi, dar poate funcţiona cu un element suplimentar, pe care îl voi numi nu mă voi mai lăsa pradă niciodată. Aceasta nu este acel „niciodată din nou” care vine în „dimineaţa de după”, care se bazează pe tăria noastră, sau chiar pe tăria noastră cu ajutorul lui Dumnezeu. De fapt, nu este declaraţia că nu voi mai păcătui niciodată. Mai degrabă, este declaraţia pe care I-o fac lui Dumnezeu că sunt dornic să nu mai simt niciodată orice plăcere, sau încântare, sau eliberare de durere pe care mi-a adus-o pofta. NICIODATĂ este cuvântul cheie. Înseamnă să Îi spun lui Dumnezeu: „Vreau să nu mai simt niciodată braţele unui bărbat (unei femei) în jurul meu, să nu mai simt niciodată sentimentul minunat al orgasmului, să nu mai vibrez la încântarea urmăririi, să nu mai simt niciodată siguranţa pe care mi-o dă o femeie (un bărbat) care are grijă de mine”. Capitularea „niciodată din nou” înseamnă să renunţi la orice îţi place atât de evident la homosexualitate.

Nu renunţi la comportament; aceasta nu funcţionează niciodată. Renunţi la răsplată. Şi nu o faci dimineaţa, după ce te-ai dezgustat; o faci conştient şi intenţionat, în discuţia ta cu Tatăl tău ceresc. Şi o faci înţelegând deplin la ce renunţi. Evaluezi corect costul.

Până ce faci aceasta, alegi să deţii controlul. Atât timp cât tu eşti cel care hotărăşte cât de mult păcat este acceptabil înainte de a trece de o linie invizibilă, tu deţii controlul. Nu Dumnezeu.

Cu această dorinţă de a spune „niciodată”, I-ai predat cu adevărat controlul lui Dumnezeu. Într-un anumit punct, dacă vrea să obţină victoria pe care o doreşte, Paul va trebui să capituleze astfel faţă de Dumnezeu.

Ce se întâmplă când o facem? Mai întâi este chinuitor. Când bărbatul din Marele divorţ îi îngăduie îngerului să ia şopârla şi să o zdrobească, bărbatul scoate „un strigăt de agonie cum nu am auzit niciodată pe pământ”. Dar durerea chinuitoare nu durează. De fapt, în mod tipic, curând apare un sentiment minunat de pace. S-a dus o luptă, iar tu şi Dumnezeu aţi câştigat.

Înseamnă că nu vei simţi lipsa recompenselor? Ba da, dar acum situaţia va fi diferită. Aş compara noua situaţie cu sentimentele pe care le are cineva care pierde un prieten drag sau pe cineva iubit. La început durerea pare aproape de neîndurat, dar în cele din urmă se schimbă. Ceva îţi aminteşte de prietenul tău, şi un sentiment momentan de mare tristeţe vine peste tine, dar trece repede. Un dor pentru zilele de demult poate persista mulţi ani, dar aproape întotdeauna dispare.

Altceva, foarte minunat se întâmplă după această capitulare, ceva ce face viaţa mult mai uşoară. După capitulare, când apare ispita, fie dintr-o sursă externă, fie din emoţii interioare, foarte probabil vei fi în stare să o respingi înainte să prindă rădăcină în tine şi să devină mult mai dificil de învins. Când te vei confrunta cu o ispită veche, va deveni a doua natură pentru tine să spui: „Nu este o opţiune”. În final, aceasta este calea mai uşoară.

Toţi ne găsim pe o cale a sfinţirii progresive. Zilnic trebuie să facem paşi mici, ca să devenim tot mai mult cine vrea Dumnezeu să fim. Paul trebuie să urmeze calea progresivă, pentru că este o cale de ascultare zilnică de Dumnezeu. Dar pentru a deveni pe deplin bărbatul care vrea Dumnezeu să fie el, cu siguranţă va trebui ca la un moment dat să capituleze dintr-odată.

Mai trebuie menţionat un lucru despre această capitulare, şi aceasta este o sursă de frustrare pentru mulţi. Aproape întotdeauna, această capitulare va fi determinată de Dumnezeu. Nu poţi face să se întâmple. Dar (şi aceasta este important), numai în umblarea ta cu El pe calea luptelor de zi cu zi, în ascultare de El, vei ajunge într-un loc în care vei simţi clar că îţi spune că acesta este timpul şi locul pentru a lua acea decizie. În timp ce mergi pe calea progresivă, El te va conduce în acel loc.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.

Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.