Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan P. Medinger

Jelirea este un proces de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, pe care le putem aduce la Isus. Acest articol se bazează pe ceva ce am scris în jurnalul meu cu câţiva ani în urmă.

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” (Matei 5:4)

Jelim din cauza a ce este pierdut. Poate fi o viaţă – sau un suflet. Poate fi o oportunitate, sau un mod de viaţă; poate fi inocenţa. Jelim pentru că am pierdut ceva. Jelirea este diferită de sentimentalitate, sau compasiune, sau milă de sine. Isus a jelit din cauza pierderii multor suflete în Ierusalim. A plâns fiindcă S-a identificat cu Maria şi Marta în pierderea lui Lazăr.

Compasiunea este potrivită când putem face ceva ca să punem lucrurile în ordine. Jelirea este potrivită când nu putem face nimic, din cauză că viaţa, oportunitatea, sau inocenţa este deja pierdută; aparţine trecutului. Jelim pentru că nu putem să schimbăm lucrurile. Suntem lipsiţi de ajutor. Neputinţa noastră de a face ceva cu privire la pierdere este un element esenţial al jelirii.

Majoritatea oamenilor care vin la Regeneration au spre 30 ani sau mai mult. Mulţi dintre ei au trecut de 30 sau de 40 ani. O mare parte din viaţa lor a trecut, iar ei şi-au pierdut timpul blocaţi într-un comportament şi într-o orientare care a fost pur şi simplu o fundătură. Dezvoltându-se „diferit”, poate că nu au experimentat bucuriile şi luptele celor de aceeaşi vârstă, în special în relaţiile lor cu cei de acelaşi sex sau de sex opus.

În timp ce prietenii se căsătoreau, aveau copii şi îşi clădeau un cămin, cel care se lupta cu homosexualitatea fie trăia în izolare emoţională, fie căuta ceea ce în cele din urmă avea să descopere că nu poate niciodată satisface. În special pentru femeile noastre care au peste 30 sau 40 ani, căsătoria este improbabilă. Bărbaţii creştini necăsătoriţi de vârsta lor sunt puţini. Mulţi bărbaţi şi femei, chiar şi căsătoriţi, sunt la o vârstă când nu mai este posibil să devină părinţi. Anii au fost pierduţi şi nu se poate face nimic pentru a-i recâştiga.

Alte pierderi pot fi la fel de dureroase. Poate că părinţii au murit, astfel că oportunitatea de a-i cunoaşte cu adevărat şi de a-i iubi şi de a fi iubiţi de ei s-a dus. Inocenţa poate fi pierdută, fie prin abuz, fie din cauza unui stil de viaţă ales. Pentru unii dintre bărbaţii noştri, din cauza promiscuităţii, sau chiar a unei singure întâlniri sexuale neînţelepte, sănătatea şi perspectiva unei vieţi îndelungate au fost pierdute, şi nu se poate face nimic cu privire la aceasta.

Aveam 38 ani când a început vindecarea mea. Câţi ani pierduţi – ani de robie faţă de un comportament dependent, anii unei căsătorii ca o farsă, ani de izolare emoţională. Jumătate din viaţa mea se dusese şi fusese o viaţă de durere, viciu, izolare şi respingere de sine.

Dar Isus a venit ca să-i salveze pe cei pierduţi, şi numai El poate să salveze sufletele pierdute din Ierusalim. El, şi numai El îl poate scula pe Lazăr dintre cei morţi. El poate lua eşecurile noastre trecute şi oportunităţile noastre pierdute şi le poate transforma în ceva bun. El poate restaura chiar şi inocenţa. El a luat anii mei pierduţi şi i-a transformat în ceva bun, într-o asemenea măsură încât nu-mi pot imagina că aş vrea ca viaţa mea să se fi îndreptat în altă direcţie.

Isus ne-a promis să ne mângâie când jelim. Dar înainte de a privi la mângâierea pe care a promis-o, haideţi să mai privim puţin la jelire.

Jelirea este opusul negării. A jeli înseamnă a fi realist. Toţi trăim într-o lume păcătoasă şi zdrobită, o lume în care durerea şi suferinţa sunt o realitate. Toţi avem lucruri în trecutul nostru pe care le regretăm, lucruri pe care dorim să nu le fi făcut niciodată, sau lucruri despre care dorim să nu ni se fi făcut niciodată – unele dintre ele destul de serioase. Ca şi creştini, putem fi ispitiţi să negăm unele dintre acele lucruri, în special dacă sunt din categoria celor care ni s-au făcut. Conceptul nostru despre iertare, dorinţa noastră de a evita mila de sine, ne pot face să încercăm să ascundem evenimentele sau relaţiile dureroase, cu care trebuie să ne confruntăm. Jelirea este procesul de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, pentru a le putea aduce la Isus. Neagă durerile şi regretele – dă greş în a jeli – şi poate că nu vei primi niciodată mângâiere sau vindecare.

Eclesiastul ne spune (Cap. 3:4) că este un timp pentru a jeli. Un prieten drag al nostru şi-a pierdut nu de mult soţia. Fuseseră căsătoriţi mai bine de cincizeci de ani, şi deşi înainta în vârstă, era o femeie puternică şi plină de viaţă. Nimeni, inclusiv prietenul meu, nu credea că va pleca înaintea soţului ei. Pierderea a fost îngrozitoare. Nu cunosc niciun bărbat care să fi fost mai devotat soţiei lui. Este interesant de văzut cum s-a confruntat prietenul nostru cu pierderea lui. Numai acum, nouă luni mai târziu, a ajuns la jelirea deplină. La început pierderea era atât de mare, încât nu era încă timpul să jelească. În multe feluri făcea să se creadă că ea încă este cu el. Avuseseră momentele lor liniştite cu Domnul împreună, şi după moartea ei el continua să-i vorbească în timpul momentelor lui liniştite. Totuşi, acum, la fiecare eveniment la care iubita lui soţie ar fi fost prezentă, plânge. A venit timpul ca el să se confrunte mai deplin cu pierderea lui şi să plângă.

Este un timp şi pentru a nu jeli. Jelirea nu este niciodată o stare perpetuă. Aceasta nu înseamnă absenţa oricărei dureri sau întristări, ci înseamnă că durerea şi întristarea au fost deplin recunoscute şi aşezate la picioarele lui Isus.

„Numai dacă ...” este strigătul celui care nu renunţă la durerile şi regretele trecutului. „Numai dacă” nu duce nicăieri. „Numai dacă” înseamnă negarea realităţii. Când jelim, recunoaştem pe deplin ce s-a întâmplat, ca să putem aduce acel lucru la Domnul. A plânge: „Numai dacă ...”,  înseamnă a trăi într-o lume care nu a existat niciodată, a ne imagina că nu am pierdut niciodată acel lucru care ar fi fost preţios. Jelirea începe să renunţe la durere. „Numai dacă” menţine vie învinuirea de sine şi a altora. Nu confunda adevărata jelire cu „Numai dacă”.

Ce este această mângâiere care ne este promisă nouă, celor care jelim?

Când pierderea este cineva drag, cel mai probabil va veni prin alinarea durerii. Pentru că avem capacitatea de a iubi, să credem că vom înceta complet să simţim pierderea cuiva drag, în special a cuiva care a fost luat de lângă noi de o moarte prematură, ar fi neînţelept. Dar timpul şi procesul de a fi cu Domnul în jelire poate diminua durerea, aşa cum văzut toţi la prietenii noştri creştini. Durerea se poate diminua chiar într-o asemenea măsură încât adevărata bucurie se poate întoarce.

Mângâierea poate veni în forma unei restaurări, ca în promisiunea lui Dumnezeu faţă de poporul Israel în Ioel 2:25: „Vă voi răsplăti astfel anii, pe care i-au mâncat lăcustele”. Pentru Iov, mângâierea a venit cu restaurarea, pentru că i s-au dat alţi copii, alte  pământuri şi alte vite. Deseori ceea ce ni se dă la restaurare este mult mai bun decât ce am pierdut. Mie, Dumnezeu mi-a restaurat căsătoria şi a făcut-o mult mai bună decât aş fi putut visa vreodată că este o căsătorie. Masculinitatea pe care o simt în mine astăzi, este probabil o sursă mai mare de bucurie decât cea mai mare parte a experienţei mele cu bărbaţii.

Sau mângâierea poate veni în forma compensaţiei. Acesta este clasica promisiune „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele ...” (Romani 8:28). Dumnezeu ia ce am pierdut, sau lucrul pentru care am simţit o durere sau o pierdere atât de mare, şi îl foloseşte spre bine. Aceia dintre noi care au ieşit din homosexualitate şi cărora li s-a dat o misiune pentru cei care caută o astfel de eliberare, am primit mult mai mult decât am pierdut în anii noştri de început. Persoana care  a trecut pe lângă anii de căsătorie sau copii trăind în homosexualitate, poate găsi o mare mângâiere în oportunităţile de a sluji şi în libertatea de a sluji, care sunt deschise în viaţa de celibatar sau în viaţa unui cuplu fără copii. Pierderea poate fi încă recunoscută, dar jelirea pierderii ne deschide pentru viaţa nouă pe care o promite Dumnezeu.

Este ceva ce trebuie să jeleşti? Oportunităţi pierdute? Inocenţă pierdută? Ani pierduţi? Examinează-ţi viaţa. Poate eşecul tău de a jeli această pierdere a fost ceea ce a împiedicat vindecarea ta. Examinează-ţi în rugăciune viaţa în această privinţă. Dacă Duhul Sfânt îţi arată că este timpul să jeleşti, fă-o. Vino înaintea lui Isus şi plânge ceea ce este pierdut. Simte durerea pe care El ţi-o poate alina. Recunoaşte că nu poţi face nimic în privinţa pierderii. Nu o poţi anula. Regretele tale nu duc la nimic. Aşează durerea şi pierderea la picioarele Lui şi dă-I voie să-ţi slujească. Îngăduie-I să te mângâie. Lasă-L să-ţi întindă mâna ca să te ridici şi să-ţi continui viaţa. Sunt atâtea moduri în care El vrea să te binecuvânteze.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.

Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.

Dani

Tu pentru ce jeleşti? Eu nu mai am momentele astea! Simt regrete, dar nu mă mai lamentez şi nu jelesc. La ce bun? Aşa a fost să fie. Mulţumesc totuşi de articol. Foarte profund ... Era să mă opresc din citit la unul din paragrafele de-nceput, că prea „mă citea” ca din carte şi deschidea rana pe care credeam c-am închis-o bine.

Ciprian

Mulţumesc pentru articol. Mai aveţi? Am citit jumătate din cele de pe site.