Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan P. Medinger

Împăcarea standardului de perfecţiune al lui Dumnezeu cu realitatea imperfecţiunii noastre este dificilă. Răspunsul este harul lui Dumnezeu, dar cum umblăm în harul Lui fără a-l folosi ca o scuză pentru păcat?

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48) Aceste cuvinte ale Domnului nostru sunt spuse, aşa cum ne puteam aştepta, în predica de pe munte; la încheierea porţiunii în care Isus dă un set cu totul nou de legi care ne spun că a privi pe cineva cu poftă este echivalentul adulterului, că mânia poate fi echivalentă cu crima şi că trebuie să ne iubim duşmanii.

Chemarea pe care ne-o adresează Isus de a fi perfecţi este singurul standard pe care îl putea stabili pentru noi, şi totuşi, în acelaşi timp, este un standard imposibil de îndeplinit. Este singurul standard pe care Domnul nostru ni l-a putut oferi, ţinând cont de posibilele alternative. Ar fi putut El spune: „Fiţi dar 75% lipsiţi de egoism, 90% caşti, 98% cinstiţi ...”? Sau ce ziceţi de: „Fiţi iubitori şi caritabili atât cît vi se pare corect”? Nu, un Dumnezeu drept şi iubitor nici nu poate accepta păcatul, nici nu ne poate permite – dată fiind starea noastră de păcat – să stabilim propriile noastre standarde. Dacă trebuie să fie o judecată, şi dacă există iertare pentru păcate, cu siguranţă că un Dumnezeu iubitor ne-ar arăta dinainte cu ce măsură vom fi judecaţi şi pentru ce anume avem nevoie de iertare. Şi totuşi este cu adevărat un standard imposibil; unul pe care niciunul dintre noi nu îl va îndeplini în viaţa aceasta. Natura noastră păcătoasă, tendinţa noastră de a acţiona egoist, merge prea adânc. Oricât am încerca să eliminăm toate păcatele cărnii, am fi curând cuprinşi de mândrie sau i-am judeca pe alţii. Să încercăm să fim caritabili şi să dăm tot ce avem, şi ne vom trezi preocupaţi de noi înşine şi de cum cheltuim fiecare bănuţ şi fiecare oră.

Cum împăcăm acestea? Cum trăim, chemaţi la perfecţiune, dar ştiind că nu putem fi perfecţi? Poate fi un singur răspuns posibil – harul. Între ceea ce suntem şi ceea ce suntem chemaţi să fim, se întinde curcubeul glorios al harului lui Dumnezeu. El este atât un acoperiş asupra noastră, cât şi un pod către Tatăl – darul Lui nepreţuit, dar fără plată. Îndurarea lui Dumnezeu, prin viaţa, moartea şi învierea Fiului Său, a plătit pe deplin eşecul nostru de a corespunde. Isus a luat în locul nostru pedeapsa pe care o cere un Dumnezeu drept, şi prin identificarea cu El suntem eliberaţi de obligaţia de a suferi noi înşine pedeapsa.

Acesta este răspunsul final, dar pentru acei dintre noi care se luptă zilnic cu păcatul, adică pentru noi toţi, nu este un răspuns pe deplin satisfăcător. O întrebare care ne apare imediat în minte este: „Dar atunci cum să trăiesc astăzi?”. Deşi poate că nu mergem atât de departe încât să punem întrebarea retorică a lui Pavel: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” (Romani 6:1), totuşi înţelegem riscul că am putea folosi harul lui Dumnezeu ca o libertate de a păcătui. Ştim că am putea profita de harul lui Dumnezeu, chiar până în punctul de a nesocoti ce Îl costă harul pe Dumnezeu, căzând astfel într-un păcat şi mai adânc decât păcatul pentru care ne însuşeam conştient acel har.

Este o problemă practică şi reală, pentru aceia dinte noi care ne luptăm cu orice tip de păcat predominant, ca pofta sau masturbarea cronică. De câte ori putem să păcătuim şi să ne pocăim? Răspunsul lui Dumnezeu este clar, de 70 de ori câte 70, sau de câte ori avem nevoie. Dar ce se întâmplă cu inimile noastre când începem să alunecăm într-un asemenea tipar, în care adevărata remuşcare pentru păcatul nostru păleşte, iertarea devine rutină şi ne trezim chiar gândindu-ne că vom fi iertaţi, înainte de a păcătui? Nu este această ultimă stare mai rea decât prima?

Acest mod de gândire ne poate uşor conduce înapoi la legalism; acceptarea intelectuală a harului lui Dumnezeu, dar cu atâta teamă de a nu abuza de el, încât ne luptăm ca şi cum el nu ar exista.

Am văzut oameni la amândouă extremele acestei dileme – libertinii creştini (ce minunat cuvânt vechi) care profită de harul lui Dumnezeu şi legaliştii, care se poartă ca şi cum el nu ar fi disponibil. În final, şi unii şi ceilalţi sunt robi; unii, robi al patimilor lor, ceilalţi robi ai legii. Calea lui Dumnezeu nu este nici scuza de a păcătui, nici legalismul; este libertatea. El ne cheamă la ascultare, şi ne cheamă să ştim că pentru El suntem acceptabili – şi prin urmare ar trebui să fim pentru noi înşine – chiar dacă nu suntem ascultători.

Cei mai mulţi dintre noi se luptă undeva între aceste două extreme, oscilând cu regularitate între ele. Cu siguranţă mi-am făcut partea în ce priveşte oscilaţia, dar de-a lungul anilor, când am ajuns să accept anumite principii, oscilaţia mea a devenit mai puţin gravă. Îngăduiţi-mă să vi le împărtăşesc.

Mai întâi, trebuie într-adevăr să recunoaştem că perfecţiunea nu este posibilă în această viaţă. În domeniul nostru de misiune, apreciez în special un citat din C.S. Lewis, care sună cam aşa: „Castitatea perfectă este precum caritatea perfectă; este ceva ce puţini dintre noi vom experimenta în această viaţă”. Putem accepta repede că nu vom fi niciodată perfect caritabili – complet lipsiţi de egoism în tot ce facem. De ce nu putem accepta faptul că cei mai mulţi dintre noi nu vom fi niciodată perfect caşti – liberi de a avea vreodată un gând impur? Oricât am încerca, păcatele sexuale sunt întotdeauna cumva mai puţin acceptabile. Nu ar trebui să fie aşa.

Am sentimente amestecate cu privire la practica unora din grupurile noastre, care numără zilele de când s-au masturbat ultima dată. În general vorbind, sunt oameni devotaţi, care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul şi vor să trăiască în ascultare de El, dar cumva, creşterea lor pare să nu treacă dincolo de abstinenţă. Poate că o parte atât de mare din energia lor este controlată, încât rămâne puţin pentru o creştere mai profundă. Poate fi vorba de o concentrare excesivă asupra legii sau a simptomelor problemei. Cei care se concentrează asupra unei creşteri mai profunde, care văd masturbarea ca pe un simptom al problemei (deşi unul păcătos), par să se bucure de o libertate mai mare, şi în final de o vindecare mai profundă.

Recunoaşterea trebuie să aibă loc aici, ca în cazul unei dependenţe reale. Am învăţat din metoda celor 12 paşi că unde dependenţa reală este prezentă, este necesară abstinenţa absolută. Dacă tu crezi că ai o dependenţă într-un anumit domeniu, citeşte literatură despre dependenţe şi vezi dacă starea ta îndeplineşte criteriile.

Sunt convins că în cele mai multe situaţii nu aşa stau lucrurile.

Recunoaşterea că întotdeauna putem să păcătuim sexual într-o anumită măsură, nu înseamnă că negăm puterea lui Dumnezeu de schimbare a vieţii, sau procesul de sfinţire. Pentru cei care duc o viaţă creştină, progresul va avea loc, iar în anumite domenii păcatul poate înceta complet să fie o problemă. Dar anumite păcate rămân şi pentru mulţi, în special bărbaţi, domeniul persistent al păcatului poate fi cel sexual.

Al doilea principiu este că scopul nostru nu ar trebui să fie perfecţiunea, ci mulţumirea lui Dumnezeu. De cele mai multe ori când sunt conştient de păcat în viaţa mea, prima mea reacţie este o profundă dezamăgire faţă de mine însumi. Credeam cu adevărat că am depăşit aceasta. O persoană ca mine ar trebui să fie mai presus de aceasta. Ce aroganţă! Şi ce subtilă poate fi această atitudine!

Trebuie să ne amintim regulat nouă înşine că păcătuim împotriva lui Dumnezeu, nu a noastră. Aproape întotdeauna folosesc Psalmul 51 în rugăciunile mele de pocăinţă. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (v. 4). Pentru că gândesc mai clar în imagini, uneori îmi imaginez că Îl văd pe Isus atârnând pe cruce, îngreunat literalmente de fiecare păcat pe care l-am înfăptuit vreodată, iar eu mă duc la El şi mai adaug unul pe umerii Lui, cu spunând uşuratic: „Uite încă unul pentru Tine!”. În mintea mea, cred că aceasta fac păcatele mele.

Dragostea este cel mai mare motivator pentru ascultare. Când te trezeşti că lupţi, începe să iubeşti.

Al treilea principiu este că direcţia noastră, nu poziţia noastră este ceea ce contează. Nu mă aştept ca fiul meu să fie perfect, dar cu siguranţă vreau să crească – spiritual, fizic, intelectual. Cred că Tată nostru ceresc simte la fel cu privire la noi.

Capcana aici, desigur, este să cădem în raţionalizare sau amăgire când tolerăm păcatul. Schimbarea este greu de recunoscut în noi înşine. Un jurnal poate fi de mare ajutor în această privinţă. Ne poate ajuta să aruncăm acea privire de ansamblu de care avem nevoie pentru a măsura cu acurateţe creşterea.

În procesul de căutare a creşterii mai degrabă decât a perfecţiunii, riscăm într-adevăr să cădem pradă amăgirii. Păcatul repetat, iertat în mod repetat, poate deveni trivializat sau chiar acceptat ca „păcat anormal”. Dacă permitem vocii Duhului Sfânt să amuţească, am putea chiar ajunge să negăm că un comportament păcătos este păcătos. Ce situaţie îngrozitoare, pentru că a nega păcatul nostru înseamnă a nu fi recipientele harului minunat al lui Dumnezeu. O viaţă în Trupul lui Hristos, cu o dare de seamă reală, este cea mi bună protecţie împotriva acestei amăgiri.

Tensiunea dintre căutarea perfecţiunii şi acceptarea faptului că nu putem fi perfecţi ne poate cere să facem mereu corectări parţiale, dar este în ordine; îndurarea lui Dumnezeu este atât de mare încât harul Său se extinde şi la aceasta.

Standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea. Viaţa noastă ca şi creştini trebuie să fie una de libertate perfectă. Singurul mod în care putem împăca cele două este să ne aţintim privirile nu asupra perfecţiunii sau căderilor noastre, ci asupra lui Isus Hristos.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.

Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.