Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

Poate o persoană credincioasă să se implice în politică fără a face compromisuri decisive? Am amintit de faimoase figuri religioase - Tolstoi, Gandhi, King - care au contribuit la schimbarea peisajului politic. Deşi am învăţat multe de la aceşti titani, continuu să fiu curios cu privire la rolul cetăţeanului obişnuit. Poate o persoană să slujească în mod eficace atât „cetatea lui Dumnezeu", cât şi „cetatea omului", ca să folosesc termenii lui Augustin? Nu se va întâmpla, oare, în mod inevitabil ca una să ia locul celeilalte?

Am observat îndeaproape exemplul unui cetăţean obişnuit, un medic fără experienţă politică, ce a făcut tot posibilul să găsească un echilibru şi care a oferit un fascinant caz de studiu. Îl cunosc din 1971, când soţia mea lucra într-un comitet prezidat de el, supervizând detaşările în străinătate ale medicilor rezidenţi. În timpul administraţiei Reagan, acesta a devenit probabil cel mai faimos evanghelic aflat într-o funcţie înaltă. Nutrea convingeri adânci cu privire la cele mai importante probleme morale ale epocii în care trăim şi şi-a exprimat părerile cu o sinceritate fără precedent.

În trei decenii de activitate chirurgicală la Spitalul de Copii din Philadelphia, dr. C. Everett Koop a făcut muncă de pionierat în salvarea si vindecarea bebeluşilor născuţi prematur sau cu afecţiuni congenitale. În acest timp, în altă parte a aceluiaşi spital a apărut o clinică de avorturi, capabilă să elimine zece-cincisprezece vieţi în vreme ce el salva una sau două. Pentru Koop, avortul era o problemă morală care nu îngăduia nuanţe şi s-a opus energic acestei practici, numind decizia Rue vs. Wade, care a legalizat avortul, „cel mai important eveniment din istoria americană de la Războiul Civil încoace". Pentru un timp, Koop şi-a suspendat, chiar, strălucita carieră în domeniul chirurgiei pediatrice pentru a merge într-un turneu cu autorul evanghelic Francis Schaeffer, menit să aducă în atenţia publicului american problema vieţii umane. Într-o scenă dramatică a serialului produs de Schaeffer, Whatever Happened to the Human Race?, Koop priveşte înspre o mie de păpuşi dezbrăcate risipite de-a lungul urmelor de sare ale Mării Moarte şi rosteşte: „Mă aflu pe aşezământul Sodomei, locul răului şi al morţii".

Koop tinde să vadă teologia, de asemenea, în alb şi negru. A devenit creştin devotat ca adult, pe când frecventa o biserică prezbiteriană, şi credinţa lui se centrează pe doctrina suveranităţii lui Dumnezeu. Un chirurg sigur pe sine, care respectă lanţul ierarhic al autorităţii, obişnuit să dea ordine şi să ia într-o fracţiune de secundă decizii de viaţă şi de moarte, Koop pare, practic, imun la accesele kierkegaardiene de angoasă.

În 1981, oficialii administraţiei au detectat ecourile ameninţătoare ale unei epidemii majore, având ca focare grupuri de oameni care aveau o „conduită de mare risc", în speţă homosexualii şi cei care îşi injectau droguri intravenos. Ignorând protestele din partea comunităţii de homosexuali, preşedintele a evitat orice referire la boala care a devenit cunoscută sub numele de SIDA. Timp de cinci ani, Koop a fost ţinut departe de noile informaţii şi i s-a interzis să vorbească despre SIDA. De abia în 1986, când existau zece mii de cazuri confirmate, administraţia i-a cerut medicului şef să pregătească un raport pe această temă.

Am uitat acum atmosfera de isterie care a însoţit odată criza acestei boli, atmosferă în mare parte provocată de conservatorii religioşi. Figuri de seamă din mediul evanghelic aduceau ca invitaţi în cadrul programelor lor de radio persoane care pretindeau că SIDA poate fi contractată prin ţânţari şi prin folosirea toaletelor. Conform unui membru al echipei guvernamentale de atunci, cinci mii de scrisori pe săptămână soseau la Departamentul de Sănătate şi Servicii Sociale de la persoane din rândul conservatorilor care pledau împotriva cercetării şi finanţării educaţiei în această privinţă: „Judecata lui Dumnezeu", susţineau ei, ar trebui lăsată să îşi urmeze cursul. Dat fiind climatul politic predominant, aproape toţi se aşteptau la un raport reprobator şi moralizator din partea medicului general, care era evanghelic. Militanţii pentru drepturile homosexualilor nu se sfiau să afişeze o atitudine batjocoritoare.

Koop, însă, şi-a luat în serios sarcina. A programat interviuri de câte două ore, în cadru neoficial, cu douăzeci şi cinci de grupuri, de la Grupul Operaţional Naţional al Homosexualilor şi Lesbienelor până Baptiştii Sudişti. A cerut să i se acorde autoritatea de a pregăti raportul el însuşi, ocolind căile birocratice normale care l-ar fi putut îndulci. Lucrând acasă, la biroul său, a schiţat pe rând douăzeci şi şapte de variante. Următoarele cuvinte stabileau tonul raportului: „La începutul epidemiei de SIDA, mulţi americani arătau puţină simpatie faţă de cei care aveau această boală. Exista sentimentul că, într-un fel, oamenii din anumite grupuri îşi «meritau» boala. Să lăsăm în urmă acest sentiment. Ne luptăm cu o boală, nu cu oamenii".

Raportul despre SIDA a fost remarcabil de obiectiv, vorbind deschis despre pericolele bolii, cu detalii anatomice chiar, şi reclamând nevoia educaţiei sexuale „începând de la cele mai mici clase". Deşi recomanda abstinenţa sexuală şi practicarea sexului într-o relaţie de căsnicie monogamă ca fiind modul cel mai sigur de conduită, a recomandat, totodată, folosirea prezervativelor tuturor celor care au mai mulţi parteneri sau sunt implicaţi în relaţii homosexuale. „Nu mai trebuie să tăcem", a declarat Koop.

Într-adevăr, lumea nu a mai tăcut. Voci din rândurile administraţiei Reagan au denunţat poziţia lui Koop împotriva testelor obligatorii de SIDA şi în favoarea educaţiei sexuale de la vârste mici. Politicienii liberali, cum ar fi Ted Kennedy şi Henry Waxman, au lăudat raportul pentru imparţialitatea sa şi pentru accentul pus pe aspectele medicale ale bolii. Activiştii pentru drepturilor homosexualilor l-au declarat pe Koop un „erou al SIDA cu acte în regulă". Congresul l-a susţinut pe Koop, dispunând ceva fără precedent: să fie trimisă la fiecare familie din America, 107 milioane în total, câte o broşură cu caracter educativ despre această boală, cea mai mare corespondenţă în masă din istoria Americii.

Unii politicieni conservatori au fost extrem de revoltaţi. Paul Wcyrich, unul dintre fondatorii dreptei religioase, şi purtătorul de cuvânt al conservatorilor, Phyllis Schlafly s-au mobilizat împotriva lui Koop, punând la cale boicotul unui dineu organizat în cinstea lui. În scrisoarea lor, se spunea, în parte: „Koop nu numai că s-a lepădat public de principiile pro-viaţă, însă mulţi cred că afirmaţiile sale despre SIDA vin în apărarea comunităţii homosexuale. Raportul lui despre SIDA publicat în noiembrie este editat parcă de Grupul Operaţional Naţional al Homosexualilor... Propunerile doctorului Koop de a opri răspândirea SIDA reprezintă opiniile homosexualilor, nu pe cele ale mişcării pro-familie". Cedând presiunii, trei candidaţi republicani la preşedinţie i-au retras sponsorizarea dineului respectiv.

Ca lucrurile să fie şi mai complicate, în mijlocul nebuniei din jurul raportului despre SIDA, Koop s-a trezit într-o zi din somnul de amiază dându-şi seama că este tetraplegic; nu îşi putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Anii în care a stat aplecat operând copii i-au agravat o mai veche leziune cauzată de o accidentare de la schi, iar când i-a alunecat capul de pe perna ortopedică în timpul somnului, i s-a apăsat o arteră. Deşi chirurgii au îndepărtat răul în cea mai mare parte, recuperarea l-a ţinut la pat în următoarele săptămâni.

Koop priveşte în urmă la perioada aceea de inactivitate forţată, la fel ca la cele nouă luni cât a ţinut procesul de numire, ca la un dar providenţial. A început să înţeleagă că SIDA era o boală în care moraliştii şi oamenii de ştiinţă pot lucra mână în mână - într-adevăr, era nevoie să lucreze mână în mână - pentru a ţine sub control epidemia. „Timp de şapte săptămâni, am urmărit impactul a ceea ce se făcuse, aşa cum era relatat în presă. Am decis că aveam o obligaţie şi o sarcină grea şi astfel am hotărât să fac un lucru pe care, probabil, nu îl mai făcuse niciodată cineva aflat într-o funcţie publică. În primele şapte săptămâni ale anului 1987 m-am adresat numai grupurilor religioase. Am început cu biserica lui Jerry Falwell şi cu capela de la Liberty University, am mers la convenţia Organizaţiei Naţionale a Audiovizualului Religios, am vorbit cu conservatori de religie iudaică şi cu romano-catolicii şi am încheiat cu o serie de emisiuni pentru Moody Broadcasting Network".

În luările sale de cuvânt, îmbrăcat în uniformă şi cu gâtul imobilizat într-un guler cervical, Koop a susţinut necesitatea abstinenţei şi a căsătoriei monogame. Dar a adăugat: „Abstinenţa totală pentru toată lumea nu este o idee realistă, şi nu sunt gata să renunţ la rasa umană, încă... Sunt Medicul General al heterosexualilor şi homosexualilor, al tinerilor şi bătrânilor, al celor morali si al imoralilor". Vorbind într-un limbaj familiar, i-a prevenit pe creştini: „Puteţi să urâţi păcatul, dar trebuie să îi iubiţi pe păcătoşi". Dacă şi-a exprimat propriul dezgust faţă de promiscuitatea sexuală - a folosit în mod consecvent cuvântul „sodomie" în referirea sa la actele homosexuale -, în acelaşi timp a accentuat: „Sunt Medicul Şef, nu Preotul Şef”.

Pentru a-şi explica poziţia, folosea adesea analogia cu camera de gardă a unui medic. Dacă vine o ambulanţă şi aduce doi bărbaţi răniţi, un jefuitor de bănci care a împuşcat un om de pază şi omul de pază al băncii care a tras înapoi, pe care îl tratezi mai întâi? Doctorul trebuie să se ocupe de cel care este mai grav rănit, nu de cel care are o viaţă morală. Koop văzuse destui bolnavi de SIDA, numai piele şi os, vlăguiţi şi acoperiţi de răni purpurii, ca să ştie cine avea nevoie mai urgent de tratament. A jurat să aibă grijă de cei slabi şi marginalizaţi şi era limpede că nu exista o categorie de oameni mai slabi şi mai marginalizaţi decât aceştia în ţară. Indiferent de preţul politic plătit, voia să le apere dreptul la tratament şi nevoia de a fi educaţi cu privire la căile prin care pot preveni această boală fatală.

Medicul şef a pierdut mult din sprijinul politicienilor conservatori pe tema acestei boli. Totuşi, Koop priveşte înapoi cu mândrie la atitudinea membrilor de rând ai bisericii. „Cred cu adevărat că am schimbat opinia oamenilor cu privire la această problemă", spune el. „Am primit douăzeci de scrisori de susţinere numai de la preoţi din Biserica Sudistă. Această confesiune a fost unul dintre grupurile ai cărei membri i-am chestionat înainte de a scrie raportul despre SIDA. Ei nu auziseră niciodată despre practicile sexuale despre care vorbeam. Într-o zi, eram în biroul meu şi încercam cu mare grijă să le explic care erau problemele, să le descriu sexul între bărbaţi, de exemplu. Nu ştiau ce să facă mai întâi, să strige ori să fugă, să plângă ori să-şi îngroape faţa în palme. Dar şi-au schimbat opiniile şi s-au dovedit a fi un mare sprijin. Le-am spus: «Dacă sunteţi atât de îngrijoraţi pentru copiii voştri în ce priveşte educaţia sexuală - şi înţeleg, în cazul în care sunteţi - de ce nu aţi face voi, o comunitate religioasă de douăzeci şi sase de milioane de oameni, propria programă de studii pe acest subiect?» Nouă luni mai târziu m-au invitat la lansarea oficială a acestei programe".

În primul rând, Koop a reuşit să convingă un public sceptic de fundamentala sa integritate. Chiar şi aceia care nu au fost de acord cu el au ajuns să accepte sinceritatea şi cinstea sa. Koop povesteşte despre alţi creştini din cadrul administraţiei care erau gata să denatureze adevărul pentru a servi scopurilor lor politice. Când a redactat raportul despre SIDA, spre exemplu, un membru al echipei de la Casa Albă a încercat să schimbe cuvintele lui Koop din „Majoritatea americanilor sunt împotriva homosexualităţii, promiscuităţii de orice fel şi a prostituţiei" în „Toţi americanii..." Faptul că o asemenea afirmaţie era în mod evident neadevărată nu l-a deranjat deloc pe omul acela. La fel, când Koop a tras concluzia că cercetarea cu privire la efectele avortului era defectuoasă, conservatorii s-au arătat supăraţi întrucât el nu confirma că datele veneau în sprijinul poziţiei lor, în ciuda deficienţelor de ordin statistic pe care el le-a dezvăluit. După cum privea Koop lucrurile, proiectele lor politice căpătaseră întâietate în faţa adevărului pe ordinea lor de zi.

L-am întrebat pe Koop ce sfat ar putea să le dea cetăţenilor preocupaţi, ca mine, care vor să influenţeze legile acestei ţări. Cum am putea acţiona mai eficace? Mi-a răspuns: „Când mă gândesc, ceea ce mă deranja cel mai mult era lipsa spiritului de învăţare la creştini - ca şi cum, în opinia lor, sprijinindu-se pe principiile teologice nu mai era nevoie să fie atât de exacţi în privinţa faptelor concrete. Oamenii vorbesc despre liberalii previzibili. Liberalii nu aveau loc pe piaţa asta; am aflat că există, de asemenea, conservatori previzibili. Creştinii ar trebui să se implice în politică şi să se folosească de principiile şi legile morale în acest proces. Dar nu ar trebui să sară peste proces şi să îşi exprime convingerile impunându-le ca singurul rezultat posibil".

Koop accentuează faptul că opiniile sale morale de bază nu s-au schimbat cât timp s-a aflat în funcţie, că, în fundamentul lor, convingerile sale esenţiale au stat la temelia demersurilor sale importante. Totuşi, după ce şi-a dat demisia, a avut parte de o surprinzătoare si copleşitoare susţinere si apreciere: titluri onorifice din partea mai multor universităţi, ovaţii în picioare la banchete de rămas bun, scuze publice în editoriale din presa scrisă şi cea mai înaltă distincţie civilă a ţării, Medalia Prezidenţială a Libertăţii. Unii pur şi simplu s-au bucurat că deciziile lui, indiferent de motivele din spatele lor, au servit propriilor lor scopuri politice, însă multor cinici de la Washington, Koop le-a oferit un model nou şi înviorător de integritate, venit din partea unui creştin evanghelic - şi aceasta într-un moment în care alte figuri de binecunoscuţi evanghelici atrăgeau atenţia prin lipsa lor de integritate. În cuvintele revistei Time: „Oraşul care se închină la altarul cenuşiu al ambiguităţii a descoperit că este loc pentru un om pentru care lucrurile sunt ori albe, ori negre".

Koop a subliniat mereu că în problemele de sănătate moralistul şi omul de ştiinţă merg alături. Biserica se împotrivea tutunului şi alcoolului cu mult înainte ca savanţii să le confirme bănuielile. Şi în lupta împotriva bolilor cu transmitere sexuală, recunoaşte Koop, o moralitate bazată pe angajamentul religios - nu pe mai multă educaţie sexuală - ne oferă şansa de a schimba comportamentul adolescenţilor căzuţi în promiscuitate. Acum, că nu mai deţine o funcţie publică, se simte mai liber să vorbească despre fidelitatea conjugală şi abstinenţa sexuală. Oamenii îl ascultă datorită încrederii pe care a câştigat-o cât timp a fost Medic Şef.

Experienţa lui Koop poate, în fapt, să le ofere un model creştinilor îngrijoraţi de tendinţele culturale. Nu foloseşte la nimic să le citezi versete din Biblie unor oameni care nu au respect faţă de Biblie ori să îi ameninţi cu judecata de apoi pe cei care nu cred în Dumnezeu. Este o cale mai bună de a comunica, aşa cum a arătat Koop. Multe dintre principalele griji cu privire la sănătate din această ţară se leagă de predilecţiile comportamentale: bolile de inimă si hipertensiunea agravate de stres, emfizemul şi cancerul pulmonar cauzate de fumat, afecţiunile suferite de făt care vin de la consumul de alcool şi abuzul de droguri al mamei, diabetul şi alte afecţiuni de alimentaţie, crimele violente, SIDA, bolile cu transmitere sexuală, accidentele de maşină datorate alcoolului. Acestea sunt preocupări endemice, chiar epidemice, ale experţilor din societatea noastră în legătură cu sănătatea.

După ce am învins plini de bravură majoritatea bolilor infecţioase, am înlocuit acum vechile probleme de sănătate cu altele noi, multe dintre cele născute din alegerile pe care le facem în plan moral. Credinţa creştinilor potrivit căreia poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu nu sunt arbitrare, ci sunt înspre binele nostru, şi consecinţele care se răsfrâng asupra sănătăţii în societatea noastră modernă confirmă acest principiu Dacă putem comunica mai mult din spiritul unui doctor de familii îngrijorat şi mai puţin din spiritul unui moralist sâcâitor, atunci putem capta atenţia unei societăţi care a luat-o în jos pe panta autodistrugerii.

Deşi cei mai mulţi îşi vor aminti de perioada cât s-a aflat în funcţii în principal datorită controverselor majore în centrul cărora s-a aflat, Koop vede lucrurile diferit. Oriunde merge, cetăţenii de rând îi adresează câte un cuvânt de mulţumire din toată inima. „Sunt acum într-un grup de sprijin pentru cei abuzaţi în cuplu". „Am păstrat copilul datoriţii dumneavoastră". „Fiul meu are SIDA - Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru tot ce aţi făcut". „Mi-aţi dat curajul de a mă lăsa de fumat". Datorită lor, Koop priveşte cu regrete puţine şi multă satisfacţie înapoi. la cei opt ani pe care i-a petrecut în serviciul public, cu tot zbuciumul lor. Oamenii l-au ascultat fiindcă au învăţat să aibă încredere în el, iar mai apoi mulţi au mers mai departe şi şi-au schimbat conduita de viaţă.

Când şi-a asumat funcţia publică, Koop a trebuit, de asemenea, să înveţe să distingă imoralul de ilegal. Nu tot ceea ce a crezut a fi imoral putea fi pus în rândul celor ilegale, o distincţie pe care mulţi alţi conservaţi nu au reuşit să o facă. „Să nu pofteşti" este o problemă morală atât de serioasă încât se numără printre cele Zece Porunci. Ce municipalitate ori guvern naţional ar putea impune o lege împotriva pornirii oamenilor de a pofti la lucrurile celorlalţi? Mândria este un păcat moral, probabil cel mai grav, dar putem pune mândria între ilegalităţi? Isus a rezumat Vechiul Testament într-o poruncă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău"; ce autoritate omenească ar putea verifica îndeplinirea unei  asemenea porunci? Deşi creştinii au obligaţia de a asculta de poruncile lui Dumnezeu, nu urmează în mod automat că vom decreta acele porunci morale ca legi impuse de stat. Nici măcar Geneva lui John Calvin nu ar îndrăzni să adopte codul juridic al Predicii de pe Munte.

Ca un exemplu, creştinii dezbat acum pro şi contra drepturilor homosexualilor - o problemă morală, aşa cum amândouă părţile ar cădea de acord. Dacă suntem convinşi că practicile homosexuale sunt imorale, ar trebui să le scoatem în ilegalitate? Nu cu foarte mult timp în urmă, Biserica Anglicană a supus dezbaterii o problemă în multe privinţe asemănătoare: divorţul. Biblia are mult mai multe de spus despre sanctitatea căsătoriei şi despre eroarea divorţului decât spune despre homosexualitate. C. S. Lewis i-a şocat pe mulţi în zilele sale când a declarat public în favoarea legalizării divorţului, pe motivul că noi, creştinii, nu avem dreptul să impunem moralitatea noastră societăţii în întregul ei. Deşi predica împotriva acestuia şi se împotrivea lui din raţiuni morale, a admis distincţia dintre moralitate şi legalitate.

Bineînţeles, va trebui să ne exercităm abilitatea unui medic moral atunci când vom decide care principii morale se aplică societăţii în întregul ei. Dacă nu reuşim să ne exercităm această abilitate, vom risca, încă o dată, să confundăm cele două împărăţii, împărăţia lui Dumnezeu şi cea a lumii acesteia. Proorocii Vechiului Testament judecau cu două unităţi de măsură în sentinţele lor. De la poporul lor cereau să respecte fiecare parte a legământului cu Dumnezeu, inclusiv Sabatul şi ritualurile sacrificiale de la Templu. Pe popoarele seculare din jurul lor le criticau pe baza unor „legi mai comune", cum ar fi crimele de război, nedreptatea decadenţa. Şi în Noul Testament, Pavel întreabă: „...ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu".

Un absolutist în probleme ca avortul şi homosexualitatea, Koop a învăţat, cu toate acestea, ca Medic Şef, că aceia care se socot creştini absoluţi nu pot întotdeauna să se impună în faţa celor care nu împărtăşesc credinţele creştine. A cunoscut, în schimb, compasiunea şi mila faţă de cei asupriţi şi dragostea faţă de duşman. Lumea a observat. Revista Mademoiselle, de exemplu, a început un articol despre el spunând: „Bunătatea uşor de identificat se întâlneşte destul de rar în viaţa obişnuită - este rară precum un ou de struţ din aur în politică". Articolul a continuat lăudându-1 pe Koop pentru exemplul de onestitate intelectuală şi morală pe care l-a oferit, încheind: „Koop, practicând o compasiune mistuitoare pentru cei săraci, răniţi şi marginalizaţi, a completat cu succes şi în mod spectaculos viaţa sa religioasă cu cea profesională: Este creştin, dar nu este sectar".

Koop mi-a demonstrat că este cu adevărat posibil să separăm păcatul de păcătos, opunându-se unuia în timp ce îl îmbrăţişează pe celălalt. În discuţiile noastre de după demisia lui, se tot întorcea la criza din jurul bolii SIDA şi la reacţia tulburătoare a multor oameni ai bisericii. „Când problema cu SIDA a apărut, obligaţia mea părea destul de clară. Priveam stilul de viaţă al acelor oameni cu o anume repulsie, dar în calitate de funcţionar responsabil cu sănătatea trebuia să îi privesc pe pacienţii care sufereau de SIDA în primul rând ca pe nişte oameni bolnavi. Pe baza aceluiaşi principiu, dacă o femeie grasă intră în spital cu o criză de fiere, nu îi poţi refuza tratamentul din cauza felului dezordonat în care se hrăneşte. Stau la patul pacienţilor suferinzi de SIDA şi muribunzi. Aceştia îmi aduc aminte de nişte pisoi, atât de bolnavi şi de slabi, încât deschid gura ca să strige şi nu se aude niciun sunet. Cum să nu cuprinzi cu braţul o asemenea persoană şi să îi oferi ajutor? Să spui, în loc de asta: «Dumnezeu îi pedepseşte, iar eu sunt de acord cu această pedeapsă» - această atitudine mă înfurie la culme.

Aşa cum am spus de atâtea ori, marea parte a acestei naţiuni consideră sodomia ceva greşit, din punct de vedere legal şi spiritual. La fel şi eu. Totuşi, ştiu că unii, din homofobie, continuă să-şi îndrume turma greşit când vine vorba de SIDA. Realmente ne trebuie un alt cuvânt. «Homofobia» nu seamănă nici pe departe cu, să zicem, «Francofobia». Aceşti oameni îmbină frica cu o incredibilă ură faţă de homosexuali. Am vorbit cu oameni care, dacă ar putea, ar apăsa pe un buton şi ar scăpa de homosexuali prin orice mijloace".

Ca Medic Şef, Koop a continuat să eticheteze practicile homosexuale ca „sodomie" şi să avertizeze asupra pericolelor ce le prezintă asupra sănătăţii. Cu toate acestea, când a vorbit în faţa a douăsprezece mii de homosexuali în Boston, aceştia au scandat plini de entuziasm: „Koop! Koop! Koop!". Comunitatea de homosexuali, care nu era de acord nicidecum cu convingerile sale personale, a învăţat să aibă încredere în el când acesta a spus că este Medicul Şef al tuturor, chiar şi al acelora cu un stil de viaţă pe care el îl respingea. I-a câştigat de partea lui făcând apel la compasiunea faţă de cei bolnavi dintre ei şi oferindu-se să aibă grijă de aceştia. Koop nu făcea altceva, spune el, decât să meargă pe urmele moştenirii pe care creştinii au lăsat-o în sistemul de sănătate. Spitalele de la începuturi erau susţinute de biserică, le reamintea el criticilor lui, la fel ca azilurile şi orfelinatele.

Evanghelia prezintă atât idealurile înalte, cât şi atotînvăluitorul har. De foarte multe ori, însă, Biserica înclină ori înspre o direcţie, ori înspre alta. Fie coboară idealurile, ajustând standardele morale în jos, înmuind poruncile puternice ale lui Isus şi justificând raţional comportamentul uman; fie restrânge marginile harului, declarând unele păcate mai rele decât celelalte şi pe unii păcătoşi inacceptabili. Puţine biserici rămân fidele atât idealurilor înalte, cât şi harului fără margini. Viaţa doctorului Everett Koop aflată în centrul atenţiei publice ne arată cât de greu este să găseşti un echilibru în ceea ce faci. Cu toate acestea, sunt convins că dacă nu acceptăm ambele mesaje vom trăda vestea cea bună pe care Isus a adus-o pe pământ.

„Am observat că unii creştini tind să se înfurie foarte tare pe cei care păcătuiesc altfel decât o fac ei", mi-a spus odată un om, un om care conduce o organizaţie ce se ocupă cu bolnavii de SIDA. Am observat exact acelaşi lucru. După ce am scris într-o carte despre prietenia mea cu Mei White, un fost autor din umbră care scria pentru figuri celebre în lumea creştină, iar acum un proeminent activist homosexual, am primit câteva scrisori care mă condamnau că eram în continuare prieten cu el. „Cum e posibil să rămâi prieten cu un asemenea păcătos!", mă luau la rost autorii scrisorilor. M-am gândit mult şi intens la această chestiune şi am ajuns la mai multe răspunsuri care cred că sunt biblice. Cel mai succint răspuns, însă, este următoarea întrebare: „Cum e posibil ca Mel White să rămână prieten cu un păcătos ca mine?". Singura speranţă pentru noi toţi, indiferent de păcatele noastre personale, stă în credinţa neabătută într-un Dumnezeu care în mod inexplicabil îi iubeşte pe păcătoşi, inclusiv pe cei care păcătuiesc altfel decât noi.

Philip Yancey, „Cu sufletul rămas în viaţă”, Editura Aqua Forte, Cluj Napoca, 2008, p. 189, 197 – 200, 204 - 209. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.