Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan Medinger

Pentru mulţi dintre noi, cuvântul „diferit” datează din fragedă copilărie. Tradus, înseamnă „inferior” sau „mai puţin decât”. Aşa cum spunem iar şi iar, homosexualitatea este în mare măsură o problemă de identitate, iar pentru cei mai mulţi dintre noi, una dintre primele identităţi pe care le-am avut a fost „diferit”, şi aceasta s-a transformat în „mai puţin decât” şi în cele din urmă în „homosexual”.

„Eşti diferit.” „Nu vei corespunde niciodată.” „Nu poţi face ceea ce alţi bărbaţi (alte femei) fac.”

Cei mai mulţi dintre noi ştiu că învingerea homosexualităţii implică asumarea unei noi identităţi, şi că aceasta cuprinde mai mult decât faptul de a înceta să ne identificăm drept gay. Înseamnă o schimbare mult mai profundă în felul în care ne vedem şi în felul în care simţim cu privire noi înşine. Înseamnă o schimbare în profunzimea fiinţei noastre, care în cele din urmă ne va face capabili să răspundem în mod spontan la lumea din jurul nostru, ca bărbaţi sau ca femei, nu ca homosexuali.

De asemenea, această schimbare în identitate este mai mult decât înţelegerea unui adevăr spiritual – deşi este şi aceasta. Dumnezeu m-a creat să fiu heterosexual, iar prin Isus Hristos heterosexualitatea mea este restaurată. Aceasta este adevărat, iar pentru mulţi dintre cei care se luptă cu homosexualitatea, realizarea acestui adevăr este un jalon important în procesul de vindecare. Dar nu suntem nerezonabili când aşteptăm ca un adevăr spiritual să se manifeste în cele din urmă în experienţele noastre ca fiinţe omeneşti care trăiesc şi respiră. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe din carne şi sânge; în actul răscumpărării El S-a întrupat, luând forma noastră. Răscumpărarea noastră nu este numai un lucru spiritual, ci cuprinde trupurile, sufletele ca şi duhul nostru, şi astfel cuprinde identitatea noastră.

Căutând o schimbare a identităţii, căutăm una dintre cele mai profunde schimbări pe care le poate experimenta un bărbat sau o femeie. Punctul nostru de referinţă se schimbă total. Din perspectiva în care ne vedem pe noi înşine, devenim cu adevărat creaturi noi. Cum facem aceasta? Cum putem să ajutăm acest proces?

Mai întâi cred că trebuie să vedem de unde vine identitatea noastră ca bărbaţi şi femei. Apoi, ceea ce întăreşte şi susţine identitatea noastră şi în sfârşit, dacă identitatea noastră este zdrobită sau distorsionată, cum putem înlocui vechea identitate cu una nouă.

Discutând de unde vine identitatea noastră, începem bineînţeles cu marele adevăr că suntem cine spune Dumnezeu că suntem. El ne-a spus că ne-a creat bărbaţi şi femei după chipul Său şi că la început a spus că toate erau bune. Totuşi, problema noastră nu este că nu ştim deja aceasta, ci că nu o simţim. Scopul meu în acest articol nu este să insist asupra acestui adevăr, ci să te ajut să faci din el o realitate, discutând despre ce a mers greşit după crearea noastră, şi apoi văzând cum ne putem întoarce în punctul în care crearea noastră ca bărbaţi sau femei pare reală pentru noi.

Dumnezeu le-a atribuit părinţilor noştri responsabilitatea şi autoritatea iniţială de a ne da identitatea, de fapt de a ne defini. De la mamele noastre trebuia să luăm sentimentul existenţei şi de la taţii noştri, identitatea noastră ca bărbaţi sau femei. Dar pentru aceia dintre noi care au devenit homosexuali, ceva a mers greşit – în mesajul care ni s-a transmis, în felul în care l-am primit, sau în faptul că în jurul nostru a existat o confuzie care a distorsionat mesajul.

Oricare a fost cauza – confuzie, trimiterea sau primirea unui mesaj greşit – mulţi dintre noi, deşi adulţi, încă trăim sub puterea acestor mesaje timpurii. Rostită sau demonstrată, reală sau numai în percepţiile copilului, vocea părintelui din noi încă declară că suntem lipsiţi de valoare sau de masculinitate sau de feminitate, că suntem incompetenţi sau neadecvaţi.

Primind un mesaj greşit sau confuz de la părinţi, am început prost. Eram pregătiţi pentru ca identitatea noastră zdrobită să fie întărită de alţii care făceau parte din lumea noastră. Deseori, cel mai probabil, cei care au întărit cel mai mult faptul că eram diferiţi au fost tovarăşii noştri de aceeaşi vârstă, posibil pentru că erau cei mai insensibili. Am perceput această recunoaştere ca respingere – şi poate că a fost. Deseori aceasta a fost destul de dureros ca să ne facă să ne retragem din lumea altor băieţei sau fetiţe, şi astfel pentru mulţi s-a instalat izolarea.

Şi toţi vorbim cu noi înşine, astfel că următoarea voce pe care am auzit-o a fost a noastră. „Sunt diferit; nu voi fi niciodată în stare să ...”. În sfârşit, văzând o slăbiciune, duşmanul a ştiut că avea un loc în care să stabilească un punct de sprijin. Vocea lui s-a adăugat celorlalte. Marele acuzator s-a alăturat corului pentru a declara că: „Nu eşti ca alţi bărbaţi (alte femei)”.

Şi astfel mulţi dintre noi am crescut ascultând vocile care afirmau zdrobirea noastră. Am continuat să dăm autoritate părinţilor, tovarăşilor de aceeaşi vârstă şi însuşi duşmanului ca să definească cine suntem.

Unii dintre noi, confuzi şi nesiguri cu privire la identitatea noastră, am dat altora autoritatea de a defini cine suntem. Din cauza inabilităţii tatălui meu de a-mi împărtăşi identitatea lui masculină şi de a mă ajuta să devin în cele din urmă eu însumi, am fost cine spunea mama mea că sunt. Când m-am căsătorit am transferat autoritatea soţiei mele. Nu a luat-o ea, eu am obligat-o să o ia. I-am dat autoritatea de a defini cine eram şi apoi am trăit cu teamă şi resentiment faţă de ea. Nu era o situaţie prea bună în care să se dezvolte masculinitatea cuiva.

Dacă este să auzim (în adâncul inimii noastre) cine spune Dumnezeu că suntem, va trebui să reducem la tăcere celelalte voci. Propun trei moduri de a face aceasta.

Mai întâi, declarăm conştient şi în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu, că nu mai suntem cine spun părinţii noştri, tovarăşii de aceeaşi vârstă sau alţii. Revocăm autoritatea pe care le-am dat-o pentru a ne defini. Părinţii au avut această autoritate pe drept la începutul copilăriei noastre, dar prin creştere normală şi despărţire ar fi trebuit să renunţăm la aceasta. O facem acum.

În al doilea rând, trebuie să schimbăm felul în care vorbim cu noi înşine. Prin aceasta nu vreau să spun să adoptăm un fel de „mărturisire pozitivă” prin care declar că sunt vindecat în timp ce am încă o temperatură de 39,4. Nu, analizăm cu atenţie şi obiectivitate felul în care vorbim cu noi înşine şi de câte ori este în mod real fals, îl înlocuim cu adevărul. Dacă sunt cel mai bun dansator din baletul din Washington, da, sunt diferit – slavă Domnului – dar nu înseamnă că nu corespund ca bărbat. Dacă sunt femeie şi nu mă simt confortabil cu un anumit gen de bărbat, este regretabil şi poate că este nevoie să fac ceva în această privinţă, dar nu înseamnă că nu sunt pe deplin femeie. Nu spiritualiza aici; nu spune ceea ce nu crezi cu adevărat. Declară doar adevărul aşa cum îl vezi, iar adevărata ta identitate va începe să iasă la iveală.

În sfârşit, trebuie să reducem la tăcere vocea acuzatorului celor credincioşi. Mesajul lui este deseori deghizat, ca şi cum câştigă acces la minţile noastre şi schimbă mesajul din: „Nu eşti bărbat” în „Nu sunt bărbat”. Adesea îmi este greu să discern dacă mesajul negativ pe care îl primesc vine de la diavolul sau este o rămăşiţă a propriei mele zdrobiri. Găsesc totuşi că nu este necesar să fac diferenţa. Afirm pur şi simplu: „Resping acest mesaj în Numele lui Isus, poruncesc vocii duşmanului să tacă şi declar că sunt cine spune Isus că sunt”. Este de ajuns.

Aceste eforturi de a le lua autoritatea celor care nu mai au dreptul de a defini cine suntem poate funcţiona cu adevărat, dar ele vor da peste două obstacole la care trebuie să ne referim.

Primul obstacol este că toţi experimentăm o întârziere între acceptarea intelectuală a unui adevăr şi cunoaşterea acelui adevăr într-un sens mai profund; a cunoaşterii sale într-un mod care va schimba răspunsurile noastre emoţionale. Astfel este posibil ca soţia care a avut ani de zile un soţ mult prea critic, după ce el s-a pocăit şi a renunţat complet la critica lui, să continue să-l vadă critic luni de zile – chiar ani – după ce schimbarea a avut loc. Percepţia schimbării întotdeauna întârzie faţă de realitate. De aceea vom avea nevoie de răbdare, când percepţia despre noi înşine rămâne în urmă faţă de adevărul intelectual pe care îl recunoaştem, când revocăm autoritatea altora de a ne defini şi când reducem la tăcere mesajele negative.

Un al doilea obstacol se poate afla în stima de sine scăzută; în special dacă acea stimă de sine scăzută datează de la o vârstă fragedă. Stima de sine scăzută este o cauză obişnuită a homosexualităţii, şi poate oferi un filtru prin care vedem toată realitatea. Se poate împotrivi oricărui efort de a reduce la tăcere vechile voci şi de a ne acorda la vocea lui Isus, şi poate fi peste puterile noastre de a face ceva cu privire la aceasta. Dacă este aşa, este un domeniu pentru rugăciune şi vindecare. Poate fi unul din obstacolele cu care fiecare dintre noi ne confruntăm pe drumul ieşirii din homosexualitate, peste care este nevoie ca Isus să ne facă să trecem. O va face.

Deci pe scurt, intrăm în noua noastră identitate reducând la tăcere vechile voci, ca să putem auzi vocea Celui care ne-a creat şi care are pe drept autoritatea de a defini cine suntem. Cele trei elemente ale acestui proces sunt eforturile noastre, puterea vindecătoare a lui Isus Hristos şi răbdarea. El va aduce la bun sfârşit lucrarea pe care a început-o.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.

 M.

Super acest articol!