Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

 

În 1983, preotul şi profesorul universitar Henri Nouwen a văzut pentru prima oară pictura  Întoarcerea fiului risipitor a lui Rembrandt sub forma unui poster prins în piuneze pe o uşă. Probabil fiindcă tocmai încheiase un turneu istovitor de prelegeri despre problemele justiţiei din America Centrală a fost cât pe ce să cedeze emoţional, pictura producând asupra sa o impresie fără precedent. Nu îşi dorea decât să îi ia locul fiului în zdrenţe îngenuncheat dinaintea tatălui, să se scalde în lumina aurie, să simtă apăsarea blândă a mâinii tatălui pe umerii lui. Nu îşi dorea decât să meargă acasă - oriunde ar fi fost aceasta.

 

Născut în Olanda, Nouwen avea o afinitate pentru picturile compatrioţilor săi, mai ales pentru Rembrandt şi Van Gogh. Trei ani mai târziu, când i s-a oferit şansa de a vizita Rusia, a acceptat imediat, în parte fiindcă i se oferea ocazia de a vedea pictura lui Rembrandt în original. De două ori în aceeaşi săptămână a fost la Muzeul Ermitaj din St. Petersburg şi a stat câteva ore în faţa capodoperei, pe care Rembrandt a pictat-o la dimensiuni mari, mai mari decât în realitate. Simţindu-se mic din cauza picturii, Nouwen a privit-o ore întregi în lumina soarelui, sorbind fiecare detaliu al personajelor conturate într-un decor sărăcăcios.

 

La scurtă vreme, după ce a renunţat la profesorat şi a făcut gestul unei mari schimbări în viaţa sa, Nouwen a scris o carte subţire, The Return of the Prodigal Son: A Story of Homecoming. Mutându-se într-o comunitate de oameni care sufereau de afecţiuni fizice şi mintale din Toronto, Canada, a sperat că şi-a găsit în sfârşit adevărata casă. Pictura a continuat să îl captiveze, iar Nouwen a început să îşi privească propria poveste în termenii parabolei lui Isus despre fiul risipitor. La zece ani de la mutare, viaţa lui a sfârşit prin a atinge o stare de armonie poetică, fiindcă în 1996 lucra la realizarea unui documentar de televiziune despre pictură, făcând pregătiri pentru o vizită la Ermitaj .alături de o echipă de filmare, când a suferit un atac de cord care în cele din urmă i-a adus sfârşitul.

 

Meditând asupra parabolei, de-a lungul vieţii, Nouwen s-a identificat în modul cel mai firesc posibil cu responsabilul şi ascultătorul frate mai mare. De la vârsta de cinci ani, la urma urmei, dorise să se facă preot şi se juca cu jucării care închipuiau altarul, templul şi odăjdiile. Făcând studii de psihologie şi teologie în Olanda şi apoi fiind hirotonisit ca preot, Nouwen şi-a petrecut primii ani ai carierei urmărindu-şi ambiţiile. A studiat la clinica Menninger, a predat la Notre Dame şi Yale, a călătorit peste tot în calitate de conferenţiar. Având o concepţie în general ecumenică, putea să le vorbească teologilor catolici radicali şi elocvenţilor evanghelici carismatici în aceeaşi zi. (Robert Schuller, cunoscutul pastor care apare la televiziune, a pus amvonul său din Crystal Cathedral la dispoziţia lui Nouwen pentru trei transmisiuni TV la rând.) A ignorat legile Romei cu privire la împărtăşirea Euharistiei doar la catolici şi a oficiat-o în fiecare zi alături de prieteni, studenţi ori străini oriunde s-ar fi dus.

 

După ce a predat la universităţi de elită şi a scris şaisprezece cărţi, Nouwen avea un CV de invidiat - şi tocmai aceasta era problema. Orarul încărcat şi neîncetata competiţie îi sufocau viaţa spirituală. S-a retras pentru şase luni la o mănăstire în nordul statului New York, apoi în America de Sud, căutând un posibil rol pe care să îl îndeplinească din postura de misionar în lumea care se închega acolo. În Peru a trăit într-o mahala din nordul capitalei Lima, o parohie de o sută de mii de oameni. Familia la care stătea nu era una înstărită, dar a simţit dragostea ei prin copiii care săreau pe el chicotind, neastâmpăraţi, jucându-se cu ciudatul preot care le vorbea limba ca un copil. Copiii l-au făcut din nou să îmbrăţişeze, la propriu, viaţa, după cum va spune mai târziu. A descoperit un paradox, şi anume acela că oamenii săraci şi apăsaţi au un simţ mai profund al dragostei lui Dumnezeu decât occidentalii care duc vieţi privilegiate din punct de vedere material.

„Cât de puţin cunoaştem cu adevărat puterea atingerii fizice", scria Nouwen în timpul şederii sale în Peru. Tocmai vizitase un orfelinat unde copiii, însetaţi de afecţiune, se luptau pentru privilegiul de a-1 atinge. „Aceşti băieţi şi fete doreau un singur lucru: să fie atinşi, îmbrăţişaţi, mângâiaţi şi dezmierdaţi. Probabil majoritatea adulţilor simt aceeaşi nevoie, dar nu mai au inocenţa şi inconştienţa de sine de a o exprima. Uneori, văd omenirea ca pe o mare de oameni însetaţi de afecţiune, tandreţe, dragoste, acceptare, iertare şi blândeţe. Toţi par să strige: «Vă rog, iubiţi-mă»."

 

Trăind în casele săracilor, Nouwen a învăţat că îi păstorim pe cei aflaţi în nevoie nu numai pentru a li-l aduce pe Isus, ci, de asemenea, pentru a-l găsi pe Isus în mijlocul lor. Isus a spus: „Ferice de cei săraci", nu „Ferice de cei ce se îngrijesc de cei săraci". Trăind printre ei, Nouwen a primit această binecuvântare şi a început să se refacă de pe urma răului suferit de stres. Chiar şi aşa, timpul petrecut în America de Sud l-a convins că vocaţia sa nu era acolo. După şase luni a acceptat un nou post la Universitatea Harvard.

 

Cât timp a trăit în Peru, Nouwen a primit din Olanda vestea că soţia fratelui său dăduse naştere unei fetiţe cu sindromul Down. A scris familiei următoarele cuvinte, neştiind că peste câţiva ani acestea se vor dovedi profetice:

 

„Laura va fi importantă pentru noi toţi din familie. Nu am avut niciodată o persoană „slabă" printre noi. Suntem cu toţii oameni muncitori, ambiţioşi şi de succes, care rareori am avut experienţa neputinţei. Acum, Laura vine şi ne spune despre o dependenţă total nouă. Laura, care va fi mereu un copil, ne va învăţa calea lui Hristos aşa cum nimeni nu va putea să o facă.” (Din Gracias!)

 

Presiunea celebrităţii, activitatea de predare la Harvard şi problemele personale care deveneau tot mai apăsătoare l-au adus pe Nouwen în pragul colapsului în următorii trei ani. În cele din urmă, a ajuns în mijlocul comunităţii L'Arche („Arca"), care se ocupă cu cazurile de handicap sever. A primit acasă vizita directorului organizaţiei L'Arche, Jan Risse, în cadrul unei misiuni din partea fondatorului grupului. Jan l-a vizitat câteva zile pe Nouwen, i-a gătit şi l-a ajutat în chestiuni cât se poate de practice. Nouwen tot aştepta inevitabila cerere de a ţine o cuvântare, să scrie un articol, să se ofere pentru o tabără de rugăciune. Nicio asemenea cerere nu a venit. L'Arche i-a oferit lui Nouwen har pur şi simplu, fără nicio obligaţie.

 

Vizita lui Jan a lăsat o asemenea impresie asupra lui Nouwen, încât acesta i-a cerut episcopului său permisiunea de a se alătura comunităţii L'Arche în Franţa. Pentru prima dată în viaţă, simţea că are de la Dumnezeu chemarea de a face ceva. Voia să înveţe „ceea ce seminarul şi teologia nu mă învăţaseră: cum să Îl iubesc pe Dumnezeu şi cum să descopăr prezenţa lui Dumnezeu în inima mea". Hrana sufletească de care a avut parte în comunitatea din Franţa l-a făcut să devină preot la Daybreak, o filială din Toronto.

 

Din afară, plecarea lui Nouwen dintr-un post universitar la o instituţie de oameni care sufereau de afecţiuni mintale părea nobilă, actul fundamental al virtuosului frate mai mare. După cum spune limpede în scrierile sale, însă, Nouwen a ajuns la această decizie din cauza căderii, a întunericului spiritual şi a unor răni sufleteşti adânci. A mers acolo nu pentru a dărui, ci pentru a primi, nu fiindcă avea prea mult, ci pentru că simţea lipsa. S-a dus pentru a supravieţui. Distribuit întotdeauna în rolul fratelui mai mare responsabil, a căzut pradă tocmai ispitelor modelului său din parabola lui Isus. „Sentimentul de rătăcire al «sfântului» resentimentar este atât de greu de perceput tocmai fiindcă este strâns legat de dorinţa de a fi bun şi virtuos", a conchis el.

 

„Ştiu, din propria mea viaţă, cât m-am silit să fiu bun, acceptabil, agreabil şi un exemplu demn pentru ceilalţi. A existat mereu efortul conştient de a evita capcana păcatului şi teama constantă de a ceda ispitei. Dar împreună cu toate acestea a venit o gravitate, o intensitate morală - şi chiar un strop de fanatism - care a făcut tot mai dificil să mă simt acasă în casa Tatălui meu. Am devenit mai puţin liber, mai puţin spontan şi mai puţin jucăuş...

 

Cu cât meditez mai mult la fratele mai mare din mine, cu atât îmi dau seama cât de adânc este înrădăcinat este acest sentiment al rătăcirii şi cât de greu este să mă întorc acasă. A te întoarce acasă dintr-o escapadă desfrânată mi se pare mult mai uşor decât să te întorci dintr-o mânie rece care şi-a înfipt rădăcinile în cele mai adânci unghere ale fiinţei tale.” (Din The Return of the Prodigal Son)

 

În pictura lui Rembrandt, fratele mai mare stă la distanţă de tatăl său, observând rece îmbrăţişarea nesăbuitului său frate. Privind figura acestuia, Nouwen s-a întrebat dacă Rembrandt nu ar fi trebuit să intituleze tabloul întoarcerea fiului pierdut, căci fratele mai mare este, în multe privinţe, mai pierdut decât fiul risipitor, incapabil să treacă peste mândria şi resentimentul său pentru a participa la sărbătorirea întoarcerii fratelui său.

 

„Îl iubesc pe Isus, dar...", a scris Nouwen în jurnalul său, consemnând decizia de a se muta la Daybreak. „Îl iubesc pe Isus, dar vreau să îmi păstrez independenţa chiar şi când independenţa nu aduce o libertate reală. Îl iubesc pe Isus, dar nu vreau să pierd respectul colegilor mei, chiar dacă respectul lor nu contribuie cu nimic la dezvoltarea mea spirituală, Îl iubesc pe Isus, dar nu vreau să renunţ la planurile mele de a scrie, de a călători, de a ţine prelegeri, chiar şi atunci când aceste planuri sunt adesea mai mult spre gloria mea decât spre slava lui Dumnezeu".

 

Într-un final, Nouwen a slăbit lanţul independenţei, respectului şi ocupaţiei sale şi s-a mutat de la o instituţie prestigioasă la una despre care puţini au auzit, pentru a lucra nu cu liderii naţiunii, ci cu cei respinşi de societate. A făcut acest lucru în parte pentru o perspectivă mai detaliată asupra poveştii lui Isus: tatăl îşi întinde mâna înspre ambii copii. Nu numai că îl primeşte cu braţele deschise pe fiul rebel, ci iese, de asemenea, din casă pentru a-1 întâlni pe fiul cel responsabil care auzise sunetul muzicii şi al dansului din casă. Aceeaşi mână care îl îmbrăţişează pe fiul risipitor este gata să îl îmbrăţişeze călduros pe fratele resentimentar. Nouwen tânjea după această îmbrăţişare.

 

L-am cunoscut, mai întâi, pe Henri Nouwen în faza sa de frate mai mare. Am dat peste mica sa carte clasică The Wounded Healer la începutul carierei, în timp ce studiam chestiunea suferinţei, şi am găsit în ea gânduri remarcabile. I-am citit mai multe cărţi de-a lungul anilor înainte de a-l cunoaşte personal. Nouwen a fost acuzat că nu are alte idei decât cele deja publicate şi, într-adevăr, unele dintre ideile sale au fost formulate de mai multe ori în diferite forme, iar uneori în broşuri editate astfel încât să arate a cărţi. Cu toate acestea, pentru mine el a fost un frate mai mare şi mai înţelept, un pionier care a explorat fără să stea pe gânduri urmele ideii pe care am fost dornic să le urmez.

 

„Într-un fel, am crezut că scrisul era o cale de a lăsa ca o valoare durabilă să iasă la lumină din mica şi iute trecătoarea mea viaţă", a scris odată Nouwen, un sentiment care exprimă ceea ce fiecare scriitor simte. Scrisul era un act de descoperire pentru el, la fel ca şi pentru cititorii lui:

 

„Majoritatea studenţilor cred că scrisul înseamnă a nota idei, intuiţii, viziuni. Ei simt că mai întâi trebuie să aibă ceva de zis înainte de a pune ceva pe hârtie. Pentru ei, scrisul este puţin mai mult decât înregistrarea unui gând preexistent. Dar într-o asemenea abordare, să scrii cu adevărat este cu neputinţă. Scrisul este procesul în care descoperim ceea ce trăieşte în noi. Scrisul în sine revelează ceea ce este viu... Cea mai profundă satisfacţie a scrisului este aceea că deschide noi spaţii înlăuntrul nostru de care nu ştim înainte de a începe să scriem. A scrie înseamnă a porni

într-o călătorie a cărei destinaţie finală nu o cunoaştem.” (Din Reflections on Theological Education)

 

Cunosc bine traseul lăuntric tipic al călătoriei pe care o presupune scrisul. Cei mai mulţi scriitori sunt introspectivi, introvertiţi, nicidecum genul de oameni pe care i-ai invita la o petrecere. Cei mai mulţi preferă compania unei maşini de scris decât a unei persoane în carne şi oase. Nu e cazul lui Nouwen. Scoţând cam o carte pe an, el a menţinut o activitate frenetică de conferenţiar, profesor, preot, invitându-i plin de solicitudine şi pe alţii să i se alăture.

 

Odată, în timp ce luam cina cu un grup de scriitori, conversaţia s-a oprit asupra scrisorilor primite de la cititori. Richard Poster şi Eugene Peterson au amintit de un tânăr sensibil care le ceruse amândurora îndrumări spirituale. I-au răspuns cu amabilitate, oferindu-i răspunsuri şi recomandându-i cărţi pe teme religioase. Poster a aflat că acelaşi tânăr îl contactase şi pe Henri Nouwen. „Nu îţi vine să crezi ce a făcut Nouwen", a spus el. „L-a invitat pe acest necunoscut să trăiască în comunitatea lui pentru o lună astfel încât să îi poată oferi îndrumarea spirituală la modul personal".

 

Trebuie să fii scriitor pentru a aprecia în întregime gestul lui Nouwen. Noi, scriitorii, ne plănuim cu grijă programul şi momentele de intimitate. Acum câţiva ani m-am mutat din centrul Chicagoului într-o zonă rurală din Colorado anume pentru a pune o distanţă între mine şi lumea nebună de afară. Da, putem accepta să vorbim în public, să răspundem la scrisori şi chiar să răspundem la telefoanele unor cititori interesaţi, dar întotdeauna ne cultivăm un spaţiu privat în care nimeni să nu poată intra. Henri Nouwen a doborât aceste bariere ale profesiei. A ţinut corespondenţă cu cinci sute de oameni şi pe mulţi i-a invitat să îi facă o vizită personală.

 

Cunosc câţiva oameni care s-au raportat la Nouwen ca la îndrumătorul lor spiritual de la distanţă. Le-a răspuns pe larg la întrebări, niciodată dând impresia că se interpuneau în viaţa lui ori că îl opreau de la nişte activităţi mai importante. Unul dintre aceştia, Bob Buford, îşi aminteşte: „S-a apropiat de mine, la fel cum o făcea cu oricine cu care făcea cunoştinţă, ca şi cum aş fi fost cea mai interesantă persoană pe care a cunoscut-o vreodată". Avea darul de a-şi oferi întreaga atenţie, pe sine în totalitate, oricui era în compania sa.

 

Auzindu-i acum pe alţii amintindu-şi de Nouwen, mă cuprind remuşcările. Când cineva mă sună şi se lungeşte la vorbă, mă aşez la calculator, acopăr microfonul telefonului astfel încât să nu se audă zgomotul tastelor şi încep să umblu prin programul calendarului din Microsoft Outlook. Soţia îmi spune ceva la cină, iar eu cer un detaliu pe care, îmi aminteşte ea delicat, mi-l dăduse cu două minute în urmă. Mi se parte foarte greu să ies din lumea interioară, unde îşi trăieşte cea mai mare parte a vieţii un scriitor, în lumea celorlalţi oameni. Dimpotrivă, Nouwen a ales să stea de partea celorlalţi oameni. Scrisul său s-ar putea să fi suferit din această cauză, dar mulţi oameni au avut de câştigat din asta.

 

Nouwen a definit odată sarcina unui îndrumător spiritual: „Te afli într-o încăpere mare cu o bârnă în centru de 15 centimetri lăţime. Bârna este la doar 30 de centimetri înălţime faţă de podeaua acoperită cu un covor. Cei mai mulţi dintre noi ne comportăm de parcă am fi legaţi la ochi şi am încerca să mergem pe bârnă; ne e frică să nu cădem. Dar nu ne dăm seama că sunt doar 30 de centimetri de la podea. Îndrumătorul spiritual este acela care te poate împinge de pe bârnă şi să spună: «Vezi? Nu e nici o problemă. Dumnezeu te iubeşte în continuare»".

 

În multe privinţe Nouwen a făcut acest lucru pentru mine. Am început să îmi asum riscuri în scriitura mea fiindcă m-a îndrumat el, expunându-şi fără reţinere nevrozele şi eşecurile pentru ca lumea să le vadă. Am început să privesc oamenii nu ca pe o întrerupere a muncii mele, ci ca o raţiune a ei. Am început să mă văd pe mine, asemeni lui Nouwen, ca pe fratele mai mare stând deoparte şi neparticipând la petrecere, indignat pe invitaţii care nu şi-au îndeplinit îndatoririle, încurajat de el. Am văzut, de asemenea, mâinile tatălui întinse spre mine.

 

În perioada târzie a vieţii sale, Nouwen a scris despre cât de greu i-a fost să se întoarcă în familia sa din Olanda. Aceştia fuseseră catolici fervenţi cât a crescut el şi au fost încântaţi de decizia lui de a se face preot. Acum, însă, cea mai mare parte a familiei lui îşi pierduse interesul privitor la cele spirituale. Dacă boteza o nepoată ori un nepot în timpul vreunei vizite, adulţii îl priveau de sus cu o atitudine de genul: „E bine pentru tine, dar bineînţeles că noi nu credem în aşa ceva". Se simţea ca un actor departe de a distra pe cineva.

 

Citind asemenea relatări, mi-am dat seama de ce Nouwen s-a plâns atât de puţin împotriva unei biserici care îl supăra cu multe dintre politicile sale. Pentru el, biserica, cu toate defectele sale, reprezenta un rai al speranţei şi al mângâierii. A văzut rezultatele necredinţei în propria sa familie, prosperă din punct de vedere material, dar goală din punct de vedere spiritual, şi la studenţii de la universităţile de elită, zbătându-se cu lipsa de răspunsuri la întrebările cu privire la sens. Nouwen nu a devenit niciodată un propagandist al Bisericii, dar a arătat drumul către comuniunea personală cu Dumnezeu. Credinţa era o ancoră de salvare pentru el, punctul fix al lumii sale zbuciumate.

 

Până după moartea lui Nouwen nu a ştiut nimeni întreaga poveste a tumultului din lăuntrul său. Scrierile lui conţin multe indicii, fapt care, fie şi singur, explică în bună parte popularitatea acestora atât printre catolici, cât şi printre protestanţi, nemaivorbind despre necredincioşi: lăsa impresia unui suflet deschis, care nu ascunde nimic. A reuşit să hrănească credinţa celorlalţi în timp ce se confrunta cu neliniştile personale - aşa a fost, fiindcă a scris în mod deschis despre aceste nelinişti.

 

Citându-l pe Gordon Allport, Nouwen a descris odată „credinţa euristică", sau credinţa care, probată mereu, ajunge să fie confirmată. Nouwen mi-a oferit un exemplu de credinţă euristică. S-a agăţat de lucrurile în care credea, chiar şi atunci când circumstanţele vieţii sale le contrazicea. Avea încredere în natura lui Dumnezeu chiar şi când a trecut prin momente întunecate şi mâna lui Dumnezeu părea invizibilă. A continuat să funcţioneze ca un frate mai mare responsabil chiar şi atunci când, cu privirea întoarsă în lăuntru, se cunoştea ca fiind fiul risipitor.

 

„Astfel, mă rog în vreme ce nu ştiu să mă rog. Mă odihnesc în vreme ce mă simt neodihnit, împăcat în vreme ce sunt ispitit, în siguranţă în vreme ce sunt neliniştit, învăluit de un nor de lumină în vreme ce sunt în întuneric, cuprins de iubire în vreme ce mă îndoiesc.” (Din The Road to Daybreak)

 

Un fost membru al comunităţii Daybreak a spus: „Când mă gândesc la Henri, mă gândesc la două «cărţi»: una este cartea pe care Henri a scris-o de patruzeci de ori, dar pe care nu a putut-o trăi; cealaltă este cartea pe care Henri a trăit-o timp de aproape şaizeci şi cinci de ani, dar pe care nu a putut-o scrie. A doua carte aşteaptă să fie scrisă, acum, pe măsură ce sensul vieţii şi înţelepciunii lui Henri se revelează acum, după moartea lui". Nouwen însuşi se plângea: „Oamenii care îţi citesc ideile tind să creadă că scrierile îţi reflectă viaţa".

 

Biograful lui Nouwen, Michael Ford, a intervievat peste o sută de oameni care l-au cunoscut bine pe Nouwen. Mulţi din aceştia se întorceau mereu la tema disonanţei din viaţa sa, în special a aceleia dintre ceea ce a scris în ediţiile tipărite şi ceea ce spunea în faţa auditoriului ori modul său de a se comporta. Oferea cuvinte înălţătoare despre viaţa spirituală, după care cădea pradă unei spaime, devenind foarte susceptibil. Vorbea despre puterea pe care a dobândit-o trăind în comunitate, după care mergea cu maşina acasă la un prieten, îl trezea la două dimineaţa şi, plângând, îl ruga să îl ia în braţe. Factura sa de telefon îi depăşea de obicei renta, fiindcă suna oriunde în lume, neţinând seama de orele de vârf, într-o disperată nevoie de tovărăşie. Dacă un prieten nu dădea de veste, luându-i prea mult să răspundă la o scrisoare, ori uita să îl cheme la o cafea după ce susţinea o prelegere, era supărat zile întregi, aproape paralizat de sentimentul de respingere. Pe scurt, a simţit chemarea de a aduce un mesaj de pace interioară şi acceptare pe care el însuşi nu le-a cunoscut niciodată.

 

Ford conchide că Nouwen a fost „un om cu multe daruri, de o generozitate fără margini, cu farmec şi cu o viziune pastorală, dar în acelaşi timp o persoană profund nesigură de sine, pradă suferinţei, durerii şi melancoliei". Biografia lui dezvăluie un secret pe care l-a ţinut ascuns faţă de toţi, în afară de câţiva oameni, întreaga lui viaţă: preotul era un homosexual care depusese jurământul de celibat, în consecinţă, tânjea după o relaţie intimă, pe care totuşi o respingea temându-se de unde s-ar putea ajunge. Ford spune: „Am ajuns să îmi dau seama de cât de mult se luptase Nouwen cu homosexualitatea sa atâta timp reprimată şi cum se poate să fi influenţat impulsurile subiacente scrierile sale pline de forţă despre singurătate, intimitate, marginalizare, dragoste şi sentimentul apartenenţei".

 

Am cunoscut o serie de oameni aflaţi în activitatea de pastori care se confruntau cu problema identităţii sexuale, ştiind că sunt homosexuali şi simţindu-se ca prinşi în cursă, negăsind nicio cale acceptabilă de a-şi asuma acest lucru, necum de a-l exprima public. Nu cunosc o cale mai grea de urmat pentru o persoană integră. Acum mă întorc la scrierile lui Nouwen şi simt adânca agonie neexprimată care străbate în subteran ceea ce a scris despre respingere, despre rana singurătăţii care nu se vindecă niciodată, despre prieteniile care nu aduc niciodată mulţumire.

 

Nouwen a căutat sfatul la un centru de specialitate pentru homosexuali de ambele sexe şi a ascultat cele câteva opţiuni propuse de prietenii săi homosexuali. Putea rămâne un preot celibat şi să „iasă în public" ca un homosexual, lucru care l-ar fi eliberat, cel puţin, de secretul dureros pe care îl purta în sinea sa. Se putea da pe faţă, să părăsească preoţia şi să îşi caute un partener homosexual. Sau putea rămâne preot în public şi să aibă o relaţie homosexuală în secret. Nouwen a cântărit fiecare cale şi le-a respins. Se temea că orice mărturisire publică cu privire la identitatea sa sexuală i-ar fi afectat activitatea preoţească. Ultimele două opţiuni păreau imposibile pentru cineva care a depus jurământul celibatului şi care căuta în Biblie şi la Roma îndrumare şi moralitate sexuală. În schimb, a decis să îşi continue viaţa cu o rană deschisă. Iar şi iar, a hotărât el.

 

Preotul ori pastorul este permanent tentat să se vadă ca un om care răspunde la întrebări, o autoritate spirituală, cel ce împarte harul şi nu destinatarul lui. Pentru a lupta cu ispita, ispita fratelui mai mare, Nouwen şi-a concentrat scrierile asupra eşecurilor şi neajunsurilor sale. De obicei îşi exprima rana în termenii neodihnei, singurătăţii şi respingerii, şi nu în cei ai sexualităţii. Expunându-se riscului de a fi subiect de bârfă, a scris despre ataşamentul emoţional faţă de unii prieteni cu care numai legământul preoţesc îl împiedica să meargă până la capăt. A vorbit despre înstrăinarea pe care a simţit-o când şi-a părăsit familia şi ţara şi s-a mutat în Statele Unite, apoi în America de Sud, iar pe urmă în Canada. Un inadaptat în mijlocul propriei familiei laicizate din Olanda, şi-a căutat constant o adevărată casă.

 

A descris odată rana singurătăţii ca semănând cu Marele Canion: o incizie adâncă în suprafaţa existenţei a devenit un izvor nesecat de frumuseţe şi înţelegere de sine. Acest gând pătrunzător caracterizează modul în care el şi-a înţeles activitatea ca preot. Nu a promis o cale de ieşire din singurătate, nici pentru sine, nici pentru altcineva. Mai degrabă a făgăduit izbăvirea prin ea. Pentru cei care l-au citit şi cei care l-au ascultat, probabil, rana aceasta a devenit un izvor de frumuseţe şi înţelegere. Pentru Nouwen însuşi, rareori a însemnat altceva decât durere.

 

Deşi nu a reuşit niciodată să pună capăt neodihnei, a învăţat să trăiască cu ea la fel cum alţii sunt nevoiţi să înveţe să trăiască cu o durere fizică cronică: „...nu fugi de ea, trăieşte-o până la capăt, stai dinaintea ei şi priveşte-o în faţă". Dacă aşa stau lucrurile, poţi găsi în mijlocul durerii daruri ascunse, o sursă de speranţă. Nouwen a mărturisit că în viaţa sa adevăratele daruri erau adesea ascunse în locurile care dor cel mai mult. Durerea l-a împins către Dumnezeu, unde a descoperit şi redescoperit o sursă de putere „de la cineva care mă ţine în braţe, care m-a iubit încă dinainte de a mă naşte, de la cineva care mă va iubi mult după ce voi fi murit".

 

The Road to Daybreak notează decizia lui Nouwen de a se muta la Daybreak în căutarea unui sprijin şi a unei mângâieri, în căutarea unei adevărate case. Un recenzent, Harold Fickett, a scris că a fost dezamăgit să citească despre aceleaşi probleme descrise cu un deceniu în urmă în The Genesee Diary - prietenii defectuoase, dragoste neîmpărtăşită, sentimentul de suferinţă în faţa respingerii - care continuau să îl frământe pe Nouwen. Fickett a explicat mai departe: „Este dezamăgitor exact la fel cum este de dezamăgitor să fim noi înşine - aceeaşi persoană cu aceleaşi probleme care învaţă şi apoi trebuie să reînveţe din nou şi din nou lecţia de bază a credinţei religioase. Nouwen nu se cruţă pe el sau pe noi de dificultatea acestui adevăr".

 

Fickett indică o caracteristică definitorie pentru Nouwen: într-adevăr, nu se cruţă, cum nici pe noi, de dificultatea adevărului, oricât de rău îl face acest adevăr să arate. Multă suferinţă, spunea Nouwen, vine din amintiri, îngropate adânc în lăuntru, care eliberează o toxină ce ne atacă centrul fiinţei. Amintirile frumoase le expunem ca pe nişte trofee, diplome şi albume cu fotografii; celelalte, amintirile dureroase, rămân ascunse vederii, se sustrag vindecării şi provoacă o durere statornică.

 

Răspunsul nostru instinctiv la astfel de amintiri traumatizante este de a ne comporta ca şi cum acestea nu s-ar fi întâmplat, să nu vorbim despre ele şi să ne gândim, în schimb, la lucruri mai plăcute. Dar prin actul deliberat al refuzului de a ne aminti, îngăduim amintirilor reprimate să devină mai puternice, adevărate piedici în calea funcţionării noastre ca fiinţe umane. Nouwen a avut curajul de a arunca o lumină asupra unora dintre aceste adâncuri, de a scoate la vedere amintirile care îl rănesc dinlăuntru. „Adevăratul tămăduitor", a spus într-o frază memorabilă, „este un tămăduitor rănit".

 

Conversaţia mea mai pe larg cu Nouwen a venit după ce s-a întors din San Francisco, unde lucrase într-o clinică pentru bolnavi de SIDA. La momentul acela, nu ştiam nimic despre problemele sexuale ale lui Nouwen. Mi-a spus ce a văzut în districtul Castro. Cuvântul „homosexual" i se părea nelalocul lui acolo, la apogeul crizei SIDA. Mureau tineri în fiecare zi şi alte câteva mii erau îngroziţi ştiind că poartă în ei virusul. Chiar dacă magazinele etalau tricouri ţipătoare şi produse sexuale care oscilau de la jucăuşe până la obscene, frica plutea ca o ceaţă pe străzi. Nu numai frica, spunea el, ci şi sentimentele de vină, furie şi respingere.

 

La clinică, Nouwen a ascultat poveştile personale ale celor de acolo. „Sunt preot - asta mi-e meseria. Ascult poveştile oamenilor. Ei mi se confesează"... Mi-a spus despre un tânăr exclus din familie, silit să hălăduiască pe străzi. Unii dintre ei avuseseră sute de parteneri întâlniţi în băile publice, ale căror nume nu le cunoşteau şi de la unul din acei parteneri contractaseră virusul care acum îi ucidea. Nouwen m-a privit, cu ochii săi pătrunzători strălucind de compasiune şi durere. „Philip, tinerii aceia mureau - mureau la propriu - din cauza setei lor de dragoste". A continuat să îmi spună poveştile personale pe care le-a auzit acolo. Toate relatările lui aveau în comun căutarea unui loc sigur, a unei relaţii sigure, al unui cămin, a acceptării, a unei iubiri necondiţionate şi a iertării - propria căutare a lui Nouwen, îmi dau seama acum.

 

Observaţia lui cu privire la sete mi-a pătruns în cuget şi peste timp a dus la o transformare în spiritul meu. Ca scriitor asociat al reviste: evanghelice Christianity Today, ţin legătura constant cu oameni din fruntea conservatorilor religioşi. Am fost invitat la Casa Albă împreună cu un grup de doisprezece evanghelici pentru a răspunde la o întrebare a lui Bill Clinton: „De ce mă urăsc creştinii?". Unii dintre prietenii mei se vedeau ca nişte cruciaţi într-un mare război cultural. Aceştia ofereau o descriere vie a ameninţării pe care o constituie oamenii „imorali" şi „păcătoşi".

 

Prin ochii lui Nouwen am văzut un nou mod de a-i privi pe aceşti oameni: nu ca imorali şi păcătoşi, ci ca însetaţi - ca oameni care mor din dragoste. La fel ca femeia samariteancă la fântână, băuseră până la ultimul strop o apă care nu le-a potolit setea. Ei îşi doreau Apa Vieţii. După această conversaţie cu Nouwen, de fiecare dată când am întâlnit oameni al căror comportament mă revolta, mă rugam: „Dumnezeule, ajută-mă să privesc această persoană nu ca fiind respingătoare, ci ca însetată".

 

 

Philip Yancey, „Cu sufletul rămas în viaţă”, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2008, p. 293 – 304. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

 

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.