Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

În realitate, ceea ce alţii au văzut ca un model al mişcării descendente în cariera sa, Nouwen a înţeles ca o privire în lăuntrul său, pentru a învăţa să Îl iubească pe Dumnezeu şi să fie iubit de Dumnezeu, astfel încât să îi primească şi pe ceilalţi în această iubire. Şi-a descris această intenţie citând un pasaj din cartea lui Robert Pirsig, Zen and the Art of Motorcyle Maintenance:

„Pirsig descrie două tipuri de alpinişti. Amândoi îşi plasează câte un picior înaintea celuilalt, respiră şi expiră în acelaşi ritm, se opresc când au obosit şi înaintează după ce s-au odihnit. Dar „ego-alpinistul" ratează întreaga experienţă. El nu observă ce frumos trec razele soarelui peste copaci. El caută în sus pe potecă ca să vadă ce e deasupra, chiar dacă a privit înspre acelaşi loc cu o secundă în urmă. „Vorba lui se referă întotdeauna la alte locuri, la alte lucruri. E aici, dar nu e aici. Ceea ce caută, ceea ce vrea este peste tot în jurul lui, dar nu îşi doreşte acest lucru fiindcă este peste tot în jurul lui". (Din The Genesee Diary)

Nouwen şi-a trăit viaţa spirituală în maniera unui ego-alpinist. Cărţile care trebuiau citite, deprinderile care trebuiau dobândite, discursurile care trebuiau rostite, scrisorile la care trebuia să răspundă - toate aceste solicitări l-au împiedicat să-L observe pe Dumnezeul aflat peste tot în jurul lui, câtă vreme se silea să privească înainte, pe cărarea care înainta. Când i-a cerut sfatul Maicii Tereza, ea i-a spus: „Petrece o oră pe zi în rugăciune contemplativă şi nu comite păcate în mod conştient". Lui Nouwen îi era greu să renunţe la o oră pe zi, dar la Daybreak îşi putea permite o jumătate de oră pe zi. A început să înţeleagă la modul diferit rugăciunea: nu ca pe un timp al vorbirii, ci ca pe unul al ascultării, un timp tăcut şi atent al „ascultării vocii care spune lucruri bune despre mine". Pentru cineva atât de nesigur şi de sfâşiat de îndoieli ca Nouwen, era o disciplină aspră.

Când s-a mutat la Daybreak, Nouwen şi-a pus întrebări cu privire la efectele retragerii sale. Va suferi, oare, trăind „în afara evenimentelor"? În schimb, la fel ca Thomas Merton, a descoperit o viaţă retrasă care nu ducea în mod obligatoriu la izolare. Un autor care a scris pe larg despre pustnici face o paralelă între oamenii de ştiinţă care lucrează în singurătate căutând leacuri pentru boli care, în final, îi vor ajuta pe numeroşi oameni. Cei mai mulţi dintre discipolii lui Nouwen au descoperit că opera lui a devenit mai relevantă, iar nu invers, în perioada petrecută la Daybreak.

L-am întâlnit pe Henri Nouwen în persoană doar o dată, într-o vizită la Daybreak. Mai întâi am vorbit în birou, schimbând istorisiri din lumea editorilor şi comparând unele subiecte despre care fiecare dintre noi plănuiam să scriem. Oarecum jenat, am amintit că eram pe punctul de a termina o carte intitulată Dezamăgit de Dumnezeu. În loc să se încrunte s-a arătat în mod deschis entuziasmat, gesticulând neîncetat şi spunându-mi despre propria sa experienţă de dezamăgire. La un moment dat, a sărit în picioare, s-a îndreptat grăbit spre perete şi a dat jos un afiş cu o pictură de a lui Van Gogh: „Uite, la asta mă refer", a spus. „Aici este exprimată starea sufletească despre care vorbeam. E a ta. Accept-o ca un cadou de la mine".

La vremea prânzului, mi-am pus sub braţ noua mea operă de artă primită şi l-am urmat pe un culoar cu pardoseală din lemn, în cealaltă parte a clădirii din cărămidă, în camera în care locuia. Avea un pat, un raft cu cărţi, câteva piese de mobilier în stil Shaker. Pe pereţi nu era nimic, în afară de un alt tablou de Van Gogh - Nouwen contribuise recent la o carte intitulată Van Gogh and God - şi câteva însemne religioase. Un membru al personalului a adus un castron cu salată Cezar, o butelie de vin şi o pâine. Fără fax, fără computer, fără calendar pe perete - în camera lui, cel puţin, Nouwen şi-a găsit seninătatea. „Industria" bisericească părea foarte departe.

Thoreau a scris că „Toate articolele de lux şi multe dintre aşa-zisele facilităţi ale vieţii nu numai că nu sunt indispensabile, dar obstrucţionează înălţarea umanităţii. Cu tot respectul pentru articolele de lux şi facilităţi, oamenii cei mai înţelepţi au trăit întotdeauna o viaţă mai simplă şi mulţumită cu mai puţin decât cei săraci ... Nimeni nu poate fi un observator mai imparţial şi mai înţelept al vieţii umane decât cel aflat în poziţia avantajoasă a ceea ce putem numi sărăcie voluntară". Privind în jur şi comparând în gând locuinţa lui Nouwen cu biroul meu plin de maşinării, cărţi şi lucruri, am avut o tresărire de invidie. Da, avea secretare care se ocupau de corespondenţa lui şi o călugăriţă care îi pregătea mâncarea. Da, un legământ al sărăciei îl scutea de grijile cu privire la taxele de achitat la Finanţe şi extrasurile de cont pentru drepturile de autor, iar jurământul de ascultare îi simplifica problema deciziei. Dar nu tocmai asta era ideea? A renunţat la toate aceste poveri dedicându-se unui scop mai înalt.

Şi care era acest scop mai înalt? în fiecare dimineaţă, Nouwen vorbise despre prietenul său Adam. „Te afli aici cu o ocazie foarte specială!", mi-a spus emoţionat. „Astăzi este ziua de naştere a lui Adam". Împlineşte douăzeci si şase, iar părinţii şi fraţii lui vor fi aici pentru un moment foarte special de celebrare a Euharistiei".

Deja în ziua aceea, mi-a spus Nouwen, a petrecut două ore pregătindu-l pe Adam. Am citit propria relatare a lui Nouwen despre desfăşurarea acelei zile:

„Îmi ia cam o oră şi jumătate să îl trezesc pe Adam, să îi dau medicamentele, să îl duc la baie, să-l spăl, să-l bărbieresc, să-l spăl pe dinţi, să-l îmbrac, să-l duc la bucătărie, să-i servesc micul dejun, să-l pun în scaunul cu rotile şi să-l duc în locul unde îşi petrece cea mai mare parte a zilei făcând exerciţii terapeutice...

Nu plânge sau râde. Doar ocazional se uită în ochii celorlalţi. Spatele îi este deformat. Mişcările mâinilor şi picioarelor îi sunt contorsionate. Suferă de o formă severă de epilepsie şi, în ciuda intensului tratament medicamentos, puţine zile sunt fără crize care îi fac foarte rău. Uneori, devine brusc rigid şi scoate un geamăt înfiorător. De câteva ori am văzut câte o lacrimă mare scurgându-i-se pe obraz.” (Din revista World Vision)

După prânz ne-am retras într-o capelă mică pentru a participa la slujbă. Solemn, dar cu o sclipire în ochi, Nouwen a oficiat liturghia în cinstea zilei de naştere a lui Adam. Acesta, incapabil să vorbească şi profund retardat, nu dădea vreun semn că înţelegea, deşi părea să îşi dea seama că familia lui venise să participe la acest eveniment alături de el. A salivat pe tot parcursul ceremoniei şi a mormăit tare în câteva rânduri.

Trebuie să recunosc că m-am îndoit pentru o clipă de faptul că aceasta este cea mai bună cale pentru un preot ocupat de a-şi petrece timpul. Îl auzisem pe Henri Nouwen vorbind, i-am citit multe cărţi şi mi-am dat seama de tot ce putea oferi. Nu putea să preia altcineva toate aceste munci manuale de a-l îngriji pe Adam? Întorşi în birou, când am deschis precaut acest subiect chiar cu Nouwen, m-a anunţat că am înţeles total greşit. „Nu renunţ la nimic", a insistat el. „Eu, nu Adam, sunt cel care câştig cel mai mult din prietenia noastră".

În restul după-amiezii, Nouwen a tot revenit asupra întrebării mele. ca şi cum îi venea greu să creadă că am putut întreba aşa ceva. Continua să îmi arate diferitele feluri în care a beneficiat de pe urma relaţiei cu Adam. Cu adevărat, se bucura de o nouă pace spirituală, dobândită nu în spaţiile grandioase ale Universităţii Yale sau Harvard, ci la căpătâiul unui Adam incontinent. Ascultându-l, m-am simţit vinovat de sărăcia mea în spirit, eu, care mi-am aranjat cu atâta grijă viaţa de scriitor pentru a o face eficientă şi concentrată pe un singur lucru.

A fost greu la început, a recunoscut Nouwen. Atingerea fizică, afecţiunea şi bătaia de cap de a avea grijă de o persoană disfuncţională nu erau un lucru uşor. Dar a învăţat să îl iubească pe Adam, să îl iubească sincer. Pe parcurs, a aflat cum trebuie să fie pentru Dumnezeu să ne iubească pe noi - disfuncţionali spiritualiceşte, retardaţi, putând să răspundem cu ceea ce lui Dumnezeu trebuie I se pară mormăituri şi gemete nearticulate. Într-adevăr, lucrul cu Adam l-a învăţat smerenia şi disponibilitatea lăuntrică dobândite de călugării deşertului numai după enorme sacrificii. Timpul petrecut de el îngrijindu-l pe Adam a devenit un timp nepreţuit de meditaţie.

Nouwen a spus că întreaga lui viaţă două voci s-au luptat în el. Una îl încuraja să urmărească succesul şi realizarea în viaţă, cealaltă îl chema să se odihnească pur şi simplu în mângâierea pe care i-o oferea gândul că era cel preaiubit de Dumnezeu. Numai în ultimul deceniu al vieţii sale a dat cu adevărat ascultare celei de a doua voci. În cele din urmă, Nouwen va conchide că: „Scopul educaţiei şi formării pentru misiunea preoţească este acela de a recunoaşte permanent vocea Domnului, chipul şi atingerea Lui în fiecare persoană pe care o întâlnim". Citind această descriere, înţeleg de ce nu vedea ca o pierdere de vreme să invite un necunoscut să trăiască împreună cu el vreme de o lună ori să îşi dedice întreaga zi îngrijirii lui Adam, îndeplinind munca unei slugi.

Căutând recent printre cărţile lui Nouwen din biblioteca mea, am dat peste trei volume pe care mi-a scris dedicaţii după vizita mea. „Mulţumesc pentru că mi-ai dat curajul de a continua să scriu!", mi-a scris pe una. Am părăsit Daybreak, simţindu-mă vinovat şi ruşinat, un jurnalist inoportun rupând din timpul unui preot ocupat. Nouwen, însă, a rămas cu o altfel de amintire, un om care caută părtăşia, un om preaiubit de Dumnezeu. La fel ca un tată, m-a primit cu braţele deschise în comunitatea lui Dumnezeu. Chiar şi acum, după moartea lui, îmi oferă din nou acest dar.

După cum arată Nouwen, „Dumnezeu Se bucură. Nu pentru că problemele lumii au fost rezolvate, nici pentru că întreaga durere şi suferinţă umană a luat sfârşit, nici pentru că mii de oameni s-au convertit şi acum Îl laudă pentru bunătatea Lui. Nu, Dumnezeu Se bucură pentru că unul dintre copiii lui pierduţi a fost găsit".

Îmi este dor de Henri Nouwen. Pentru unii, moştenirea lui constă în numeroasele sale cărţi, pentru alţii, în rolul său de punte între catolici şi protestanţi, iar pentru alţii, în remarcabila sa carieră în universităţile de elită. Pentru mine, însă, o singură imagine îl descrie cel mai bine: preotul plin de energie, cu părul dezordonat, folosindu-şi mâinile lipsite de odihnă de parcă ar fi modelat o predică din aerul subţire, celebrând o liturghie impresionantă de ziua unui bărbat-copil incapabil să răspundă la stimuli, cu o sănătate atât de deteriorată, încât majoritatea părinţilor ar fi renunţat la el. Cu greu îmi pot închipui un simbol mai potrivit al întrupării.

Moştenirea lui Nouwen rămâne vie. Pe măsură ce puneam laolaltă aceste reflecţii, am mai dat peste două, pe care le-am inclus într-un soi de postscriptum la viaţa lui.

Despre prima am aflat când am vorbit despre Nouwen la un târg internaţional de carte în Frankfurt, Germania. Un editor olandez a venit la mine după aceea şi mi-a spus: „O, dar tu nu ştii restul poveştii. Ai amintit că Henri s-a simţit ca un inadaptat în familia sa şi cum goliciunea spirituală alor săi îi produce suferinţă. Chiar acum, după moartea lui, lucrurile se schimbă. Fratele lui, care vreme de mai mulţi ani a condus o mare agenţie olandeză de turism, a luat cuvântul la o întâlnire cu diplomaţi, ambasadori, parlamentari şi alţi demnitari. A povestit cum stătea la înmormântarea lui Henri, ascultându-i pe cei care veniseră din mai multe ţări - Canada, Statele Unite, Franţa, Belgia, Olanda - vorbind despre impactul pe care Henri l-a avut asupra vieţii lor. «Mi-am dat seama că în comparaţie cu Henri eu nu aveam nimic», a spus el. «Şi cum stăteam acolo şi ascultam mi-a devenit clară diferenţa - Henri îl avea pe Dumnezeu. Aceasta era toată diferenţa.» A continuat vorbind despre moartea soţiei sale de cancer şi apoi despre moartea tatălui lor, care a mai trăit foarte puţin după Henri. Apoi, cu un spirit smerit, a vorbit despre schimbările pe care le făcea acum în viaţa lui, pentru a se pregăti mai bine pentru moarte, pentru a restabili o relaţie cu Dumnezeul pe care Henri L-a cunoscut atât de bine. Aşa că, vezi tu, poate că Henri nu a fost chiar aşa de inadaptat, la urma urmei".

A doua amintire a venit în timpul unei slujbe religioase la care am participat într-un oraş de pe malul mării din California. Termenul „antiinstituţional" descrie corect cultura rugăciunii de aici: un oficiant îmbrăcat într-un costum larg de surf (pentru câteva valuri de după slujbă) îşi pune jos chitara, se apleacă în faţă şi întreabă: „Hei, are cineva ceva de împărtăşit astăzi?".

În dimineaţa aceea, din întâmplare, trei tinere au venit să vorbească de memoria lui Henri Nouwen, a cărui carte Life of the Beloved o citiseră împreună într-un grup de lectură.

Prima care a luat cuvântul, Elizabeth, avea un teanc de notiţe, pe care le-a urmat cu atenţie. A vorbit despre eforturile pline de hotărâre de a realiza toate performanţele posibile. În liceu s-a străduit să ia numai note de 10, să câştige turneul de tenis al statului, să conducă un Consiliu al elevilor, să se înscrie în fiecare club posibil. A câştigat premiul „Super Seahawk" decernat la şcoala sa. Citind cartea lui Nouwen, s-a recunoscut pe sine în faza sa de căutare a super-performanţei. Şi-a dat seama că şi ea, asemeni lui Nouwen, tânjise, în tot acest timp, după dragostea lui Dumnezeu şi încercase cu disperare să o câştige. Datorită lui, a întrezărit ceea ce poate însemna să fii privit ca o persoană preaiubită de Dumnezeu, ca una care a fost iubită de la începutul vremurilor, fără a trebui să te dovedeşti vrednic de acest lucru.

Cea de-a a doua care a vorbit, Kate, a venit pe podium cu un laptop şi a început să mânuiască mouse-ul pentru a-şi găsi notiţele. În dimineaţa aceea, imprimanta ei refuzase să coopereze. „Este un fel de simptom al vieţii mele, a spus ea. Totul merge întotdeauna prost". Spre deosebire de Elizabeth, nu avea cartea de vizită a unui supradotat. De fapt, psihologul ei i-a spus odată: „Kate, consult nişte oameni care suferă de complexul lui Mesia, oameni care cred că pot mântui lumea. Tu ai complexul lui Satan. Ai impresia că, fără ajutorul nimănui, distrugi lumea". Credea cu adevărat că era blestemată, incapabilă de bunătate. De la Nouwen afla pentru prima dată să se imagineze pe sine ca binecuvântată, nu ca blestemată.

Kate a făcut câteva remarci reţinute şi şi-a închis laptop-ul, în vreme ce toţi râdeau. Apoi, s-a ridicat Cathy. Cu buzele tremurânde şi lacrimi în colţul ochilor. S-a aşternut liniştea asupra congregaţiei. „Cei mai mulţi dintre voi nu îmi cunosc povestea. Am fost molestată în copilărie. Apoi, în colegiu am fost drogată şi violată. M-am tot întrebat: «De ce eu?» Am încercat să fiu bună. Mă duceam în fiecare săptămână la biserică şi toate cele. Aşa că am renunţat pur şi simplu. Am luat-o pe panta alcoolului pentru a-mi înăbuşi durerea. Bineînţeles, asta mi-a adus şi mai multă durere, aşa că am băut şi mai mult. Mă învârteam într-o spirală care nu mă ducea niciunde, simţindu-mă bătrână înainte de a-mi încheia tinereţea. Într-o zi, am trecut pe la vechea mea biserică, numai ca să văd dacă se mai schimbase ceva. În clădirea goală, fără să mă fi pregătit deloc, am început să mă rog. Am început să plâng ca un copilaş.

Nu toate lucrurile s-au rezolvat în ziua aceea, fireşte. Durerea nu a dispărut. Cu inima mea zdrobită mă confruntam în biserică, nu cu vindecarea mea. Dar prin Henri Nouwen am învăţat că suferinţa şi bucuria pot merge împreună, că Dumnezeu Se poate folosi de orice lucru din viaţa noastră, chiar şi de durerea care nu dispare niciodată. Am învăţat să îmi revendic inima zdrobită.

Sunt bucuroasă că am păţit aceste lucruri rele? Nu. Dar îmi dau seama că m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi. Pot fi un prieten adevărat pentru ceilalţi. Le pot oferi un loc sigur altor oameni care trec prin vremuri grele".

Cathy şi-a încheiat cuvântul cu o parafrază la Luca 4, scena dramatică unde Isus intră în sinagogă şi anunţă: „Duhul Domnului este peste Mine. M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită".

Timp de câteva minute după ce s-a aşezat nimeni nu s-a mişcat, decât pentru a-şi şterge lacrimile cu batistele. Traficul de afară, ziua însorită, planurile pentru duminica pe plajă - nimic nu mai conta. Dumnezeu Se afla în locul acela.

Apoi, cele trei femei care au vorbit s-au ridicat şi s-au împărtăşit una pe alta: „Trupul lui Hristos, care pentru tine se frânge ...", a rostit Kate, întinzându-i pâinea lui Elizabeth. „Sângele lui Hristos, care pentru tine se varsă ...", a spus Elizabeth, întinzându-i o cupă lui Cathy. Noi ceilalţi am format două rânduri neregulate până în centrul naosului, pentru a mânca şi a bea din frângerea lui Dumnezeu.

La început de drum cu Henri Nouwen

Seeds of Hope adună într-un volum o culegere de scrieri din opera lui Nouwen şi oferă o bună introducere pentru aceia pe care nu îi deranjează să citească fragmente scoase din context. Recomand The Return of the Prodigal Son şi Life of the Beloved ca introduceri în opera lui introspectivă şi, în mod ciudat, aducătoare de mângâiere. The Genesee Diary, The Road to Daybreak şi Sabbatical Joumey înregistrează reflecţii mai personale şi autobiografice.

Philip Yancey, „Cu sufletul rămas în viaţă”, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2008, p. 304 – 316. Folosit cu permisiune. Cartea poate fi comandată la www.aquaforte.com.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.