Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Darryl L. Foster

Absenţa tatălui meu m-a lăsat tânjind ca un bărbat să mă ţină în braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte.

Când mă uitam la mine în oglindă ca băiat, tot ce puteam vedea era un băiat efeminat lipsit de tărie, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la alţi băieţi de vârsta mea decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.

M-am născut într-o familie care aparţinea bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire nu l-am întâlnit pe tatăl meu până am avut şapte ani. Mi-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut pentru alţi şase ani. În acea vreme, eram plin de furie şi ură din cauza părăsirii lui pline de nepăsare.

„Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.

„Nu, îi vom spune doar domnule,” am răspuns eu. Chiar şi cuvântul „domnule”suna distant pentru mine. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat capetele şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceasta, am refuzat banii; îl uram atât de mult încât nu mi-ar fi păsat mai mult dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.

Lipsa unui tată sau chiar a unei imagini a tatălui a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o adâncă dorinţă ca un bărbat să mă ţină în braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte. Mai mult decât orice, vroiam să aud pe cineva spunând că numele pe care mi le spuneau oamenii – ca „fătălău” şi „fată” nu erau adevărate; aveam nevoie să ştiu că eram un băiat obişnuit, ca oricare altul.

În schimb am primit multă respingere din partea altor băieţi. Fraţii mei erau super atleţi; sâmbăta toţi băieţii din vecinătate se adunau să joace baschet. Dar eu eram lăsat pe dinafară.

„Vreau să joc!” an strigat într-o zi.

Un băiat mi-a aruncat: „Fătălăule. Numai bărbaţii pot juca acest joc!”

Apoi am auzit vocea fratelui meu: „Nu vrem ca fetele să se joace cu noi. De ce nu te duci acasă să te joci cu celelalte fete?” Au izbucnit toţi în râs în timp ce mă retrăgeam, plângând cu amar. Cât de mult tânjeam după un tată care să mă ia în braţele lui şi să mă asigure că sunt băiatul lui cel mare şi puternic! Dar am mers şovăitor înapoi către o casă goală şi rece, ştiind că nu voi fi niciodată ca ceilalţi băieţi.

Biserica era singurul meu refugiu. În biserică mă puteam simţi ca oricine altcineva. Nimeni nu mă poreclea; de fapt vocea mea bună mi-a câştigat o oarecare recunoaştere.

Dar mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul închinării triumfătoare, sufeream. Biserica noastră credea puternic în eliberare; oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Poate că dorinţele mele homosexuale mă vor părăsi într-o zi, gândeam eu.

Eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în biserica neagră se putea vorbi numai în şoaptă în particular.

În acest punct al vieţii mele, nu mă consideram homosexual; ştiam doar că exista atracţie faţă de alţi bărbaţi. Ce trebuia să fac? Cu cine puteam vorbi?

Apoi a venit o traumatică experienţă cu Ray (nu este numele lui real), un bărbat liniştit care frecventa biserica mea. În acea vreme eram în anul I la liceu; el era cu trei ani mai în vârstă decât mine. Mama mea făcea curăţenie în biserică în fiecare săptămână, şi eu mergeam cu ea să o ajut. Într-o sâmbătă după ce am terminat, m-a lăsat cerându-mi să verific toate uşile ca să mă asigur că erau încuiate.

Am fost surprins să-l descopăr pe Ray în spatele bisericii, lângă un dormitor folosit pentru a-i caza pe evangheliştii în vizită.

„Darryl, poţi veni aici?” a spus el. Când am făcut-o, m-a înşfăcat, m-a împins pe pat şi a încercat să aibă contact sexual cu mine. A părut să dureze ore, dar s-a terminat în câteva minute. Am aşteptat până noaptea, apoi m-am furişat acasă şi mi-am aruncat toate hainele, ca nimeni să nu afle ce se întâmplase. În acea noapte am ştiut că toate zvonurile despre mine erau adevărate; eram homosexual.

De-a lungul următorilor trei ani, am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui Ray pentru mine. Din fericire n-am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi m-am aruncat cu capul înainte în stilul de viaţă gay. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că în sfârşit eram în locul căruia îi aparţineam.

Eram nou pe scena gay; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!

În 1982 mi-am ascuns homosexualitatea ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde puteam găsi întotdeauna un alt bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, sexul era la ordinea zilei. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram terminat, renunţam la ei.

Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!” I-am spus. Dar tot nu eram fericit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar nimeni nu te iubeşte. Era tragic, dar era adevărat. După ani de zile de sex gay, încă mă simţeam neiubit şi lipsit de valoare.

În timpul Săptămânii Sfinte din 1990, am început să devin disperat din cauza vieţii. Nu puteam să scap de gândurile mele suicidare care ajunseseră acum în stadiul de plan. M-am prăbuşit în faţa televizorului şi l-am deschis. Când imaginea a apărut, am văzut o privelişte uimitoare; un Bărbat bătut rău, târând o cruce grea din lemn pe străzile unui oraş. Deodată Omul S-a oprit şi S-a uitat la mine în timp ce sângele I se prelingea pe faţă. Apoi a spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine”. Am început să plâng necontrolat când am realizat că îmi vorbise Isus.

„Doamne”, m-am rugat, „cum poţi să mă iubeşti după lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut?” Şi am început să-I spun, dar El m-a oprit şi a insistat: „Dar te iubesc”. Când mi-am predat viaţa Lui, gloria Domnului a căzut peste mine. Din acel moment, am ştiut că puterea păcatului – inclusiv puterea homosexualităţii – era frântă în viaţa mea.

Aceasta a fost cu şapte ani în urmă. Desigur, erau multe probleme de confruntat când am pornit pe drumul vindecării totale. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.

Furia, ura şi dorinţele mele sexuale nepotrivite se duseseră. Totuşi mai aveam multe temeri: Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama oamenii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?

De-a lungul următorilor câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentele mele de lipsă de valoare.

Am întâlnit o femeie la biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că aparţineam unul celuilalt. Ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie; aveam o dorinţă adâncă pentru o tovărăşie de o viaţă. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu. „Iubitule”, a răspuns ea, „nu contează, pentru că te iubesc pentru cine eşti în clipa de faţă”. Nunta noastră a avut loc pe 24 octombrie 1992.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit pentru a auzi glasul Lui către mine, pentru a face mărturia mea publică pentru ca alţii s-o poată auzi şi să fie eliberaţi.

Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om complet. Cele mai adânci dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Hristos şi familia Sa, Biserica.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org. Cartea lui D. L. Foster, „Touching a Dead Man: One man’s explosive story of deliverence from homosexuality” [Atingând un om mort: Povestea explozivă de eliberare din homosexualitate a unui bărbat] poate fi comandată aici.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.