Mario
Plăcere de-o clipă, durere de o viaţă... Nu ştiu care ar putea fi primele mele cuvinte. Ştiu totuşi că ceea ce cândva a fost ceva normal, plăcut, s-a transformat în umilire, în conştiinţă pătată, în regret. Urăsc gândul că evit cu bună ştiinţă calea bună în favoarea propriilor mele plăceri, urăsc că nu sunt statornic. Zic asta deoarece am atâtea clipe de descurajare şi regret încât zic: „De azi mă schimb”, şi merge asta o zi, două, trei şi iar recidivez. E greşit, sunt atât de conştient încât am ajuns să tratez totul ca pe ceva banal şi mai zic o vorbă : „Mario, nu te juca cu viaţa ta, că se va juca şi ea cu tine cândva”. Şi aşa va fi... Ce azi pare frumos mâine poate nu va fi. Am trecut prin multe, bune şi rele, dar dacă eu aş putea schimba ceva aş schimba starea mea. O deplâng. Nu e corect, nu e bine, nu e just. Oare cine mă poate ajuta? Cine mă poate schimba? Cine-mi poate da puterea necesară? Mă aude cineva? Simt că mor pe zi ce trece. Poate aşa va fi... Offff!
După un an...
Timotei, mă regăsesc mult în vorbele tale, chiar m-a emoţionat asemănarea dintre tine şi mine. Şi eu am o viaţă frumoasă, dar complicată. De fapt, complicată de mine.
Când aveam vreo 14 –15 ani, aveam un prieten căruia îi plăceau băieţii, iar eu eram unul din ei. Aşa s-a întâmplat că am cedat avansurilor lui. Bine, timpul a trecut, eu am crescut, iar pe la 17 ani am început să schimb acest aspect al vieţi mele, cu ajutorul religiei. Am dat la teologie, şi un timp a fost totul bine, dar s-a întâmplat să dau curs iar unei invitaţii nepotrivite şi de aici am început să decad. El s-a îndrăgostit rău de mine, eu nu, iar când i-am zis că s-a terminat, a început calvarul. A făcut crize, mă urmărea, îmi trimitea scrisori, mă suna. Îngrozitor, pentru că această latură a mea era doar a mea, dar o dată cu asta s-a făcut de cunoscut şi părinţilor mei, fraţilor mei, şi oricât de mult aş vrea eu să şterg asta, nu voi putea vreodată.
Am început să devin o persoană religioasă. A mers asta mult timp, dar dacă este înrădăcinat adânc şi ţi se mai şi oferă ocazii, e greu. După aproape opt ani de abstinenţă, în care nu am avut nicio aventură măcar, am cedat gândurilor mele, odată cu apariţia unui băiat extrem de frumos şi bineînţeles gay. Am fost cu el doi ani şi poate eram încă, dar am luat decizia de a reveni cu picioarele pe pământ, ştiind că nu o să meargă.
Şi aşa a fost, iar acum sunt cuminte de cinci luni. Sper să nu mai dau frâu liber dorinţelor mele. Viaţa de gay nu este pentru mine, sunt conştient de acest lucru, dar există acel condiment care pare că dă un gust mai bun vieţii, deşi până acum am avut numai necazuri. Dar pe cine dau vina? Pe mine, pe alţii? Sunt alături de tine. Mintea o modelăm doar noi, nimeni altul, doar să vrem. Acolo se nasc aceste vise false. Va fi greu, ştiu asta...
Cartea Contra Curentului îmi dă o stare ca nu sunt singur şi că mai am tovarăşi de suferinţă.
Autorul a folosit un pseudonim.
Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.
