Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Mike Jones

Reveria mea a încetat brusc. Stăteam pe a doua treaptă a uşii din spate a şcolii mele. După ce am aruncat o privire rapidă asupra terenului de joacă, am realizat că eram singur, şi nici măcar nu ştiam pe ce uşă intraseră toţi ceilalţi elevi, după ce pauza se terminase cu câtva timp în urmă. Acum îmi era mai teamă ca niciodată. Era prima mea zi la grădiniţă. Nimeni nu a observat lacrima din ochiul meu, când m-am strecurat neobservat la locul meu în clasă.

Sentimente derutante de singurătate şi izolare, îmi presărau deseori viaţa la început. Dar până în clasa a doua, îmi făcusem planuri noi, îndrăzneţe, ca să evadez din cochilia mea excesiv de sfioasă şi timidă şi să fiu, de exemplu, inclus în joaca celorlalţi copii. Deoarece niciodată înainte nu fusesem ales să joc kickball în pauză, planul meu era foarte simplu. Voi aduce propria mea minge de kickball la şcoală, astfel încât ceilalţi copii vor trebui să mă includă în a doua echipă, ca să se joace cu mingea mea.

A venit ziua când mi-am pus planul în acţiune. În acea zi prânzul a trecut mai greu pentru mine ca de obicei, şi până am ajuns pe terenul de joacă, mulţi copii se jucau deja, folosind mingea mea de kickball! M-am gândit că dacă îi voi ruga foarte frumos, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut Isus, îmi vor îngădui să joc în a doua echipă de kickball, pentru că foloseau mingea mea. Mă exprim blând spunând că asta nu părea să conteze pentru ei. Aşa că am hotărât că nu vreau să conteze nici pentru mine dacă avea să mi se îngăduie vreodată să joc sport cu ei.

Când mă gândesc la cele de atunci, văd că aplicam cuvinte orientate către creştinism, în care mi se spunea să-i iubesc pe alţii cum vroiam să mă iubească ei pe mine, dar că încă nu învăţasem cum să mă iubesc pe mine însumi. Nu ştiam că aveam nevoie de Isus ca să mă înveţe mai întâi cum vroia El să mă iubească. Pierdeam ceva jucând kickball singur acasă, pe întinderile mari de pajişte cosită, lângă hambarul nostru, jucând în siguranţă în propria mea lume a fanteziei? Mă întreb astăzi dacă de aceea mă raportez atât de bine la Calvin, din banda desenată Calvin şi Hobbes.

În timp ce eforturile mele slabe, care au eşuat, au dus la încercarea de a ieşi din cochilia timidităţii mele, am devenit mai detaşat de cei de aceeaşi vârstă. În exterior nu exista vreun motiv ca să mă simt astfel, deoarece eram un băiat inteligent, zvelt dar puternic, obişnuit cu munca grea de la ferma familiei mele. Iubeam sentimentul de libertate, când stăteam pe carul cu fân în câmp deschis, cu soarele în spate şi mirosurile câmpului peste tot în jurul meu.

Totuşi, acest sentiment de libertate nu se transpunea în felul în care mă raportam la familia mea sau la cei de aceeaşi vârstă cu mine. Părinţii mei aveau grijă de noi foarte bine, dar nu mă puteam conecta emoţional cu ei. Modul obişnuit în care se stabileau legăturile în familia noastră, era că eu eram partenerul mamei şi sora mea, era partenera tatălui, la cărţi sau la golf sau la treburile din casă. Eu o ajutam pe mama la grădinărit şi treburile mai casnice, în timp ce sora mea creştea animale şi era interesată şi implicată în sporturi, şi petrecea timp de calitate atât cu mama, cât şi cu tatăl meu.

Din observaţiile mele, părinţii mei nu păreau a se iubi cu adevărat unul pe celălalt; păreau să fie deseori implicaţi în discuţii aprinse. Vroiam să fiu scutit de tensiunile lor şi astfel m-am întors la o lume mai sigură, cea a fanteziei, întârziind ore întregi să-mi îndeplinesc treburile zilnice la fermă. Găseam ceva interesant de explorat, creând o poveste sau o aventură în care mă simţeam iubit şi împlinit.

Adolescenţa m-a întâmpinat cu o mutare la un liceu pentru juniori, bine consolidat, unde excelarea în limitele unei clase a devenit un adăpost temporar. În acest timp de schimbare în trupul meu şi în cercurile mele sociale, am înaintat în explorarea sexuală cu tatăl meu, ceea ce m-a împins şi mai mult în confuzie.

Începuse simplu, cu ani în urmă, când l-am ajutat pe tatăl meu să se spele pe spate în cadă. De-a lungul anilor, când am intrat în pubertate, dormeam uneori împreună. Ne luptam cum fac bărbaţii, apoi stăteam aproape unul de celălalt şi adormeam. Îmi plăcea să simt tăria pieptului său şi fermitatea muşchilor stomacului său. Dar când explorarea mea a devenit sexuală, el nu a refuzat. Am început să leg dorinţa naturală de a avea o imagine a tatălui, cu faptul de a fi în cele din urmă apropiat atât fizic, cât şi sexual. Crezusem că dacă aveam să fac ceva cu adevărat greşit, îmi va spune.

Urma să vină îngrozitoarea zi, la scurt timp după ce am intrat la liceu, când aveam să aud fără să vreau un grup de tineri vorbind despre ceva la care nu mă gândisem înainte. Se refereau la nişte tipi ca fiind „homo” sau „poponari”. Cel mai rău, conversaţia lor descria relaţia mea curentă cu tatăl meu.

Am încetat imediat orice contact sexual cu el. Ştiusem ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre aceasta, pentru că deşi ei înşişi nu mergeau, de când ne puteam aminti, părinţii mei ne duceau în fiecare săptămână atât la şcoala duminicală, cât şi la biserică. „Cum am putut face un lucru atât de îngrozitor?” mă tot întrebam.

Ajunsesem la concluzia că dacă era nevoie să trăiesc o viaţă de negare sexuală şi de dezamăgire ca să câştig viaţa eternă, merita. Dar cumva, chiar când mă străduiam să-mi păstrez puritatea sexuală, simţeam lipsa oricărei bucurii şi păci interioare.

Era în timpul primului meu an la colegiu, când am auzit în sfârşit şi am răspund mesajului complet al Evangheliei, la o cruciadă a lui Billy Graham. Prin credinţa mea în Isus ca prieten personal, care creştea, am început să fac primii paşi pentru a construi prietenii adevărate. Am ales să mărturisesc luptele mele homosexuale câtorva dintre cei de aceeaşi vârstă cu mine de la biserică, fiindcă îl auzisem pe pastorul meu învăţând că atracţiile homosexuale nu erau păcat, iar comportamentul homosexual nu era mai păcătos decât alte forme de comportament imoral. Totuşi, oamenii nu au ştiut ce să spună după ce le-am împărtăşit aceasta, şi cei mai mulţi n-au mai adus subiectul în discuţie, poate din jenă sau poate doar din ignoranţă.

Cei cărora le-am împărtăşit aceasta au păstrat povestea mea secretă, aşa cum era corect să facă. Pastorul meu s-a oferit să mă ajute personal, mi-a făcut legătura cu un consilier creştin din campus şi a organizat un grup de sprijin pentru mine, totul dovedindu-se a fi bine intenţionat, dar în mare măsură tot ineficient pentru mine, în lupta mea. Nu existau multe resurse bune disponibile pe vremea aceea şi am devenit dezamăgit pentru că nu vedeam o schimbare în atracţiile mele sexuale. Dar nu vroiam ca cei care încercau atât de sincer să mă ajute să fie descurajaţi; investiseră atât de mult timp în mine. Astfel încât i-am indus în eroare, pentru a crede că luptele mele homosexuale dispăruseră. Fără ca ei să ştie, încă mă luptam cu o viaţă de fantezie homosexuală, alimentată de poftă şi de folosirea în ascuns a pornografiei.

În cele din urmă, când am crescut în alte domenii ale vieţii mele creştine, am devenit un conducător în grupul de tineri liceeni al bisericii mele. Am început să le cer elevilor să fie mai transparenţi în propriile lor vieţi, dar am simţit un conflict interior: nu-mi îngăduiam să fiu eu însumi transparent cu privire la cele mai profunde lupte ale mele. Doi dintre taţii grupului de sprijin original, au continuat chiar să aibă încredere în mine, ca să-şi lase fiii să facă activităţi în afara grupului de tineret cu mine, precum drumeţii şi excursii în camping – asta îmi spunea multe chiar atunci. Dar mă întrebam dacă nu exista o întrebare ascunsă care avea nevoie de un răspuns. Mai erau straturi ale cepei care trebuiau îndepărtate?

Şase luni de antrenare împreună, ne-au dus pe un alt frate creştin de încredere şi pe mine, la hotărârea că trebuia să-l întreb pe tatăl meu de ce nu a spus nu explorărilor mele sexuale cu el, cu ani în urmă. Tatăl meu nu a avut un răspuns, când în cele din urmă l-am întrebat. Era pe deplin heterosexual, dar credea că toţi băieţii explorau sexual cu alţii. Cel puţin acum ştiam că tatăl meu nu intenţionase să mă rănească. Vindecarea ulterioară putea să înceapă.

Tatăl meu a mai trăit încă trei ani după acea discuţie. În acei ani am început să redescoperim – chiar să creăm pentru prima dată – legătura emoţională după care tânjisem toată viaţa mea. A început să mă sune în fiecare sâmbătă dimineaţă. Vroia doar să vorbim, şi aşa vroiam şi eu.

A ajunge să-l cunosc pe tatăl meu pentru prima dată a fost încurajator şi vindecător, dar rănile trecutului mă chinuiau. Nu mă simţeam prea confortabil întâlnindu-mă cu fetele, şi ştiam că nu eram atras sexual de niciuna dintre ele, când am încercat să mă întâlnesc. La lucru mă purtam ca şi cum totul era minunat, apoi venea acasă şi mă izolam de toţi cei pe care îi cunoşteam. Eram incapabil să găsesc o ieşire din ruşinea intensă de a avea atracţii nedorite faţă de acelaşi sex.

Umilit şi disperat, am contactat în cele din urmă doi membri din grupul meu de sprijin original, şi le-am mărturisit luptele mele neîntrerupte. La sugestia lor, am mers la o conferinţă pastorală Care [Grijă], ţinută de Leanne Payne. Şase luni mai târziu, am mers la o a doua conferinţă, care se adresa în mod specific problemei homosexualităţii, co-sponsorizată de Exodus International.

În timpul acestei de a doua conferinţe, a avut loc un eveniment simplu, care s-a dovedit a fi punctul de cotitură critic în a găsi eliberare din ruşinea mea. Unul dintre ceilalţi bărbaţi m-a întrebat direct de ce eram acolo. La început, i-am dat răspunsul meu standard, prudent: „Sunt implicat în misiunea cu tinerii şi vreau să învăţ mai multe despre cum să-i ajut pe cei care se luptă cu aceasta în biserica mea.” Câteva minute mai târziu, simţindu-mă deplin convins, l-am oprit în mijlocul unei propoziţii şi am recunoscut: „Adevăratul motiv pentru care am venit, este că eu cunosc în mod personal această luptă.” În cele din urmă breşa se produsese.

Fusesem informat înainte, că mărturisirea luptelor mele unui bărbat cu probleme similare ar putea duce la ispită sexuală. Aceasta nu s-a dovedit a fi adevărat pentru mine, deşi eram mai mult decât nervos mergând la prima mea conferinţă anuală Exodus, în anul următor. Am continuat să experimentez o libertate în creştere, când am descoperit că nu sunt respins după ce mi-am făcut cunoscută povestea în mod public, în biserica noastră.

Acum sunt co-director la o misiune de trimitere Exodus şi am dezvoltat o mulţime de prietenii minunate atât cu bărbaţi, cât şi cu femei, care îmi permit să fiu deschis cu ei, inclusiv în domeniile ispitelor sexuale. Aflu că atunci când sunt atras sexual de alţi bărbaţi, acum este mai mult din cauza unei legături emoţionale, decât din cauza unei dorinţe de a avea încrederea lor în sine sau trăsăturile lor atrăgătoare. Şi în timp ce tot nu sunt atras sexual de femei, găsesc că le bag în seamă mult mai mult acum, şi că aceasta se întâmplă mai degrabă natural.

La cincisprezece ani după moartea sa, îl iubesc pe tatăl meu mai mult decât în ziua când ne-am luat rămas bun. Şi în acel exemplu de restaurare, Dumnezeu mi-a arătat cum El, ca Tatăl meu spiritual, vrea să mă aducă din ce în ce mai mult la plinătate în El, până în ziua în care îmi va spune: „Bine ai venit. Vino şi intră în bucuria Mea deplină!”

Acum cunosc diferenţa dintre o înţepătură excentrică şi o întorsătură de frază ciudată; dintre înstrăinare şi discuţia de la om la om. Nu-mi mai este teamă să pun altora întrebări de care altădată îmi era prea ruşine ca să le fac cunoscute. Când le îngădui să mă înveţe, ei remarcă ce mult apreciază ce am eu să le ofer în schimb. Şi în ceea ce priveşte mingea de kickball, încă o scot uneori şi mă joc cu copiii din vecinătate. Generaţia lor are nevoie în mod deosebit de dragostea şi înţelegerea pe care Isus mi le-a adus mie. Mă bucur că am le-am primit în generaţia mea.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.