Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Alan P. Medinger

Cei care lucrează cu copiii care au fost molestaţi sexual sau cu familiile lor, ştiu că de multe ori, modul cum părinţii reacţionează la molestare va hotărî cum reacţionează copilul la ea. Dacă un băiat este pipăit puţin în autobuz şi părinţii se poartă ca şi cum s-a întâmplat cel mai rău lucru din lume şi îl duc repede la un terapeut, este probabil ca băiatul să creadă că a fost puternic afectat; şi aceasta ar putea avea consecinţe severe pentru el în anii care vor veni. Pe de altă parte, dacă tatăl băiatului spune: „Există astfel de perverşi printre noi. Dacă se întâmplă din nou, ori în spui şoferului, ori pleci de lângă el”, episodul poate să nu aibă consecinţe prea mari.

Cei mai mulţi copii folosesc aluziile părinţilor cu privire la felul în care ar trebui să reacţioneze în tot felul de situaţii. Am auzit recent un adult întrebând o copilă al cărei tată îşi părăsise familia: „Eşti supărată pe tatăl tău?”. M-au trecut fiorii, fiindcă eram sigur că acel copil a interpretat aceasta drept: „Ar trebui să fii supărată pe tatăl tău”. Dacă nu fusese supărată înainte, se poate foarte bine să fi fost, după ce a fost făcută această sugestie.

Copiii răspund în acest fel pentru că mesajul este transmis de o imagine a autorităţii – de obicei un părinte. Aceeaşi reacţie care ar veni de la un tovarăş de aceeaşi vârstă nu ar avea aceeaşi putere de a influenţa copilul.

Cred că tu şi cu mine suntem vulnerabili la acelaşi gen de influenţă. Cei mai mulţi dintre noi nu avem părinţi care să ne spună cum să reacţionăm în situaţii dificile, sau dacă avem, nu le mai dăm autoritatea pe care le-o dădeam când eram copii. Totuşi, avem alte autorităţi care pot să ne influenţeze puternic, fără să fim de acord în mod conştient.

Aceste autorităţi sunt oamenii pe care îi privim ca experţi în comportamentul uman: psihologi, psihiatri, sociologi, lucrători sociali, etc. Pentru scopurile acestui articol, îi vom numi pe toţi „experţi”. Aceşti oameni nu ne spun neapărat cum ar trebui să răspundem la evenimentele ultimei săptămâni, ci mai degrabă la ce s-a întâmplat să ne influenţeze cu zece sau douăzeci de ani în urmă.

Înţelegerea pe care o aduc experţii este adesea de o importanţă extraordinară. Elizabeth Moberly este un psiholog cercetător, iar explicaţia ei despre oroginile homosexualităţii descrise în cartea ei Homosexuality: A New Christian Ethic [Homosexualitatea: O nouă etică creştină], au ajutat nenumăraţi oameni care au apelat la misiunile noastre. Nu o singură dată am văzut un bărbat de 30 de ani sau mai în vârstă, începând să plângă când i-am descris teoriile Dr. Moberly. El s-a identificat complet cu „detaşarea ei defensivă”, cu „ambivalenţa ei faţă de acelaşi sex” şi cu imaginea pe care o zugrăveşte, arătând cum homosexualitatea este un impuls de a suplini deficienţele tatălui. Deodată a înţeles de ce era cum era şi a ştiut intuitiv că având această înţelegere, fusese deschisă uşa spre vindecare.

Dumnezeu ne-a dat minţi care sunt curioase. Suntem instinctiv curioşi cum funcţionează lucrurile – cum funcţionăm noi. Sunt sigur că această dorinţă de a înţelege ne-a fost dată intenţionat de Dumnezeu, pentru a fi folosită în administrarea creaţiei Sale. Este un lucru bun. Dar dorinţa de a înţelege, ca multe alte daruri, poate să ne facă să dăm de necaz, mai ales dacă acordăm prea multă autoritate experţilor care încearcă să explice comportamentul nostru. Văd aceasta întâmplându-se iar şi iar în misiune, când cineva ia o teorie psihologică acutală şi îşi reinterpretează trecutul pentru a fi în acord cu ea. „Dr. Cutare spune că X cauzează Y. Eu am Y; prin urmare, trebuie să mi se fi întâmplat X”.

Cele mai extreme exemple ale acestui lucru se găsesc în „restaurarea amintirilor reprimate”, prin care o persoană îşi „aminteşte” uneori ceva ce nu i s-a întâmplat niciodată în trecut. I se spune că evenimentul a fost atât de traumatic, încât l-a reprimat în toţi aceşti ani; şi acum este adus la suprafaţă prin sugestia consilierului. Dar acest lucru începe să fie ceva mai puţin obişnuit şi nu de el doresc să mă ocup aici.

Vreau să mă adresez unui lucru care se întâmplă destul de des. Cineva ia un eveniment din trecut care i s-a întâmplat cu adevărat şi îl reinterpretează în lumina teoriilor psihologice sau comportamentale actuale. Îngăduiţi-mi să ilustrez cum s-ar fi putut face aceasta cu un exemplu din viaţa mea.

Tatăl meu se juca deseori cu mingea cu fratele meu, Pete; dar nu s-a jucat niciodată cu mingea cu mine. Este un fapt. Acum aş putea cu uşurinţă să interpretez acest fapt ca însemnând că tatăl meu îl prefera pe fratele meu mai dezvoltat fizic, mai atletic, mai mult decât pe mine. Pete se potrivea mai bine cu idealul tatălui meu pentru un băiat, decât mine; aşa că tatăl meu l-a acceptat pe Pete şi m-a respins pe mine. Această interpretare are sens întrutotul în lumina faptului că eu am devenit homosexual iar fratele meu nu; şi corespunde înţelegerii noastre că o primă cauză a homosexualităţii este respingerea din partea tatălui.

Singura problemă este că, atât cât pot să-mi dau seama, este total incorect. Tatăl meu m-a rugat de multe ori să joc mingea cu el, iar eu l-am refuzat întotdeauna. Nu m-a obligat niciodată, ceea ce ar putea reflecta pasivitatea lui; dar nici nu mă respingea. Dacă aş fi ajuns să cred că tatăl meu m-a respins în mod clar, sunt sigur că mai mult aş fi complicat decât aş fi ajutat procesul meu de vindecare.

Iată câteva moduri prin care am văzut că aplicarea teoriilor psihologice în evenimentele trecute are efecte negative. Ne acordăm statutul de victime. Dorinţa de a fi victime poate fi de fapt ceea ce îi conduce pe unii oameni să facă entuziasmaţi ca teoria să se potrivească situaţiei lor. Concentrându-ne asupra a ceea ce ni s-a făcut, renunţăm la responsabilitatea pe care o avem pentru păcatele noastre şi o punem asupra altora. Dacă suntem supăraţi, putem folosi aceasta pentru a ne justifica mânia continuă. Sau dacă tindem să judecăm, aplicându-ne teoriile psihologice ne putem simţi foarte justificaţi judecând alţi oameni. Dacă ne concentrăm asupra a ceea ce au făcut părinţii noştri, putem sfârşi rănindu-i în mod nedrept sau afectând grav relaţia prezentă cu ei. Putem crea de fapt o „mamă blândă” sau un „tatăl absent emoţional” acolo unde ei nu au existat. Putem transforma un episod de explorare sexuală reciprocă cu un băiat puţin mai mare care ne era vecin, într-un caz de abuz sexual din partea unui matur.

Poate că ne amintim un eveniment de la începutul vieţii noastre cu perfectă acurateţe, dar nu ne amintim la fel de clar reacţia noastră de atunci  faţă de el. Un motiv este că uităm ce abilitate uimitoare au copiii de a accepta simplu lucrurile. Lumea lor este deseori destul de îngustă încât, mai des decât ne-am aştepta, ei nu ştiu că situaţia din viaţa lor nu este aşa cum ar trebui. Mama şi tata strigă unul la altul mult, dar asta este tot ce ştiu copiii; deci, dacă nu este ceva prea violent sau vicios, pot ajunge să creadă că aşa se poartă părinţii. Cu toate acestea, mai târziu, venind în contact cu teoriile experţilor, pot să ataşeze acelor amintiri ficţiunea că pe vremea aceea au fost devastaţi.

Nu cred că orice copil care creşte în sărăcia cumplită din Bangladesh este îngrozitor de traumatizat emoţional de sărăcie. Sunt sigur că mulţi dintre ei o acceptă pur şi simplu ca parte a vieţii. Ei nu ştiu că viaţa ar trebui să fie diferită.

În sfârşit, faptul de a acorda teoriilor actuale o importanţă pe care nu o au în trecutul vieţii noastre, ne-ar putea face să ne înşelăm total. Teoria actuală s-ar putea să nu fie foarte precisă, sau dacă este, s-ar putea să nu se aplice situaţiei noastre. Ne-am putea trezi investind o mare cantitate de energie emoţională în ceva ce nu merită efortul. Aşa ar fi putut sta lucrurile cu mine, dacă aş fi presupus că tatăl meu m-a respins în mod clar.

Ce ar trebui să facem atunci cu privire la examinarea trecutului nostru; să nu o facem deloc? Nu, sigur că nu. Deseori trecutul nostru ne dă indicii care ne vor ajuta să găsim vindecarea şi creşterea care ne-au ocolit atâţia ani. Ar trebui să privim în trecut, dar ar trebui să o facem cu precauţie şi cu rugăciune. Iată câteva gânduri care ar putea fi de ajutor:

1. Fă-o cu o anumită măsură de smerenie. Nu lua teoria cuiva şi trecutul tău şi nu te gândi că ai înţeles totul despre tine. Suntem creaturi uimitor de complexe. Priveşte orice teorie, în special cele care sunt nou apărute, cu un scepticism sănătos. Găsesc că cei care inventează asemenea teorii de obicei exagerează aplicabilitatea lor – spunând uneori că teoria lor include pe oricine care are un anumit tip de problemă. Lucrurile stau rareori aşa.

2. Caută ca soluţiile spirituale să reiasă din felul în care interpretezi trecutul. Dacă înţelegerea ta nu te conduce la (a) pocăinţa de păcatele tale mai profunde, (b) iertarea celor care te-au rănit cu adevărat, (c) o relaţie mai apropiată, mai intimă cu Domnul, sau (d) un comportament semnificativ schimbat, atunci începe să cauţi altundeva răspunsurile.

3. Nu zăbovi prea mult în trecut. Faptul că rămânem prea mult în trecut face din noi victime şi începe să ne dea o justificare subtilă pentru comportamentul nostru păcătos. Trecutul poate fi locul care alimentează mila de sine.

Isus de-abia dacă a adus în discuţie trecutul cuiva când i-a slujit. Femeia de la fântână este singura care îmi vine în minte. Şi mesajul Scripturii este clar: trebuie să ne concentrăm asupra zilei de azi. Astăzi este singura zi în care ne putem pocăi, putem ierta, putem respinge vechile minciuni, putem lua decizii noi. Pocăieşte-te, apoi iartă, respinge vechile minciuni, ia noile decizii necesare şi continuă-ţi viaţa.

Copyright 2000 Regeneration, Inc, PO Box 9830, Baltimore, MD 21284-9830, USA, www.regerationministries.org. Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.

Aşteptăm comentariul tău la pagina Contact.