Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Jason Thompson

Aveam 14 ani şi stăteam singur în casa bunicilor mei, cu o Biblie în poală. Deoarece tatăl meu era preot episcopal şi fusesem crescut într-un cămin creştin, eram familiar cu multe poveşti din Biblie. Dar în acea zi aveam nevoie cu disperare să aflu ce spunea Dumnezeu despre homosexualitate. După ce am citit, era clar din Cuvântul Său că Dumnezeu considera homosexualitatea un păcat (vezi Romani 1:26, Levitic 18:22). Această descoperire m-a făcut să fiu mai confuz ca niciodată.<!-- JOLIPRINT BUTTON ENDS -->

Nu cu mult înainte, avusesem un vis în care eram implicat în comportament homosexual. M-am trezit speriat şi confuz. După aceea, am recunoscut o dorinţă crescândă de a fi apropiat fizic de cei de aceeaşi vârstă. Nu ştiam de unde veneau aceste dorinţe, dar ştiam că nu le vroiam. Şi ştiam de asemenea că trebuia să fac din această latură a mea un secret. M-am rugat cu sinceritate lui Dumnezeu să-mi ia aceste dorinţe, dar din nefericire, ele nu au dispărut. „De ce nu răspunde la rugăciunile mele?” mi-am pus întrebarea. Mă întrebam dacă lui Dumnezeu Îi păsa măcar.

Liceul a adus doar mai multă confuzie. Nesigur de identitatea mea, am căutat tipi de care să fiu apropiat din punct de vedere emoţional, dorind în acelaşi timp şi o legătură fizică. Un prieten şi cu mine ne-am angajat într-o anumită experimentare sexuală şi această experienţă a satisfăcut o oarecare curiozitate creată de viaţa din fantezia mea. Am continuat să mă rog cu privire la luptele mele, dar Dumnezeu tot nu mi-a luat dorinţele pentru cei de acelaşi sex.

Fiind în ultimul an, mi-am făcut în cele din urmă destul curaj ca să caut ajutor. Am găsit numărul unei linii telefonice de ajutor pentru adolescenţi. După ce, agitat, i-am spus în grabă lucrătoarei povestea mea, ea mi-a răspuns cu răceală: „Tipul care se ocupă de gay va fi de serviciu vineri”.

Am trântit telefonul de frustrare şi m-am urcat pe scuterul meu Honda Elite. Accelerând pe străzile laterale din partea de sud-est a Portland-ului, mă simţeam supărat şi lipsit de speranţă; m-am gândit chiar să mă omor intrând într-o maşină parcată. Dar Dumnezeu m-a oprit de la a-mi duce la îndeplinire acel gând şi mi-a liniştit inima.

Până în toamna lui 1990, am avut o „prietenă” care mergea la biserica părinţilor mei. Am început să ne întâlnim şi m-am prefăcut că sunt interesat de ea, dar tensiunea sentimentelor mele contradictorii începea să fie evidentă pentru cei care mă cunoşteau.

Într-o discuţie care m-a speriat, i-am făcut cunoscută lupta mea homosexuală. Surprinzător, a avut pentru mine cuvinte pline de speranţă. A dat de urma numărului de telefon al Portland Fellowship (PF) [Părtăşia din Portland], o misiune locală Exodus. Agitat, am telefonat şi aceasta avea să îmi schimbe în curând viaţa.

Phil Hobizal, directorul PF, a răspuns la telefon. După ce m-a ascultat vorbind despre luptele mele, m-a încurajat că mă poate ajuta. Schimbarea era posibilă, mi-a spus Phil şi am aranjat să ne întâlnim săptămâna următoare. Cuvintele lui erau cea mai bună veste pe care o auzisem vreodată!

Câteva zile mai târziu, în timp ce încă pluteam pe un val de încântare, m-am apropiat de mama mea cu cuvintele de natură să intimideze: „Trebuie să-ţi spun ceva. Mă lupt cu tendinţe homosexuale…” Ea m-a oprit şi mi-a zis: „Aşteaptă, lasă-mă să-l aduc pe tatăl tău. Trebuie să audă şi el asta”.

Am încercat să o opresc, gândind că nu puteam vorbi cu tata despre secretul meu. Întotdeauna mă simţisem distant faţă de el. În timp ce mamei mele îi împărtăşeam frecvent gândurile şi sentimentele mele, cu tata nu am simţit niciodată că aveam acea libertate.

Agitat, am umblat prin casă în timp ce ea s-a dus afară şi l-a chemat. Le-am spus că mă luptam cu dorinţe homosexuale dar că nu vroiam să fiu gay. Le-am spus de asemenea despre speranţa pe care o primisem la Portland Fellowship.

Am ieşit din casa lor simţind o libertate pe care nu o simţisem niciodată. Greutatea secretului pe care îl păstrasem ani de zile a început să se evaporeze. Mai târziu am aflat că părinţii mei au stat treji aproape toată noaptea aceea, vorbind, plângând şi rugându-se.

În dimineaţa următoare am mers la biserică; înainte de slujbă, tata m-a luat afară. Mi-a spus că văzuse mulţi oameni cu probleme serioase în anii lui de slujire, dar că nu văzuse pe nimeni ocupându-se de o problemă cu atâta seriozitate. Mi-a spus că nu fusese niciodată atât de mândru de mine ca în acea zi. Tata m-a binecuvântat cu adevărat cu cuvintele lui iubitoare şi pline de susţinere.

Primul meu an de implicare la PF a fost dificil. În timpul întâlnirilor lor de marţi seara, am învăţat despre rădăcinile dorinţelor mele homosexuale, despre planul lui Dumnezeu de iertare şi despre libertatea din lupta homosexuală. Totuşi, ocazional, în weekenduri, conduceam scuterul în partea de jos a oraşului şi verificam dacă era cineva disponibil în comunitatea gay, sperând că cineva sau ceva ar putea umple golul încă neumplut al nevoii emoţionale.

Pornografia avea o mare putere în viaţa mea, ceea ce era o barieră pentru abilitatea mea de a creşte în ceea ce învăţam de la Dumnezeu. A fost nevoie de un întreg an de participare la PF înainte de a fi capabil să realizez că nu puteam avea amândouă lucrurile: nu Îl puteam urma pe Dumnezeu şi să continui să am speranţa de a-mi satisface dorinţele homosexuale interioare.

Pe vremea aceea, urmam colegiul biblic. Locuiam în dormitor şi am început să împărtăşesc lupta mea unora dintre tipi. Era un risc înspăimântător şi deşi nimeni nu prea ştia cum să trateze această problemă, nu am simţit respingere. De fapt, unul dintre primii tipi cărora le-am făcut cunoscut acest lucru, a devenit unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei.

Dumnezeu mă auzise şi răspundea rugăciunilor mele. Dorinţa Lui nu era doar să îndepărteze toate problemele mele, ci să asigure ca Trupul lui Hristos să-mi fie alături ca să mă susţină şi să mă încurajeze. Fiind deschis şi prin împărtăşirea luptei mele cu alţii, au început să-mi fie împlinite adevăratele nevoi.

Am devenit liderul unui mic grup la PF şi am continuat să umblu în supunere faţă de Dumnezeu. Dintr-odată am putut simţi că nevoile emoţionale intense pentru prietenia masculină îmi conduceau dorinţele. Dar încet, încet, prin prietenii masculine pozitive, dorinţele mele homosexuale au început să se estompeze.

Unul dintre paşii importanţi pe care i-am făcut în procesul de schimbare a început într-o noapte, cu tatăl meu. Am stabilit un timp în care doar el şi cu mine puteam ieşi în oraş să luăm cina şi să vorbim – sincer, din inimă. Pentru prima dată, ne-am împărtăşi unul celuilalt cele mai intime lucruri din vieţile noastre. Am simţit o nouă legătură cu el, una care a început să îndepărteze o anumită îndoială şi nesiguranţă cu privire la relaţia noastră.

În ianuarie 1994, m-am alăturat personalului PF. Doream să am oportunitatea de a le spune oamenilor că schimbarea era posibilă şi cu curaj, să ajung la adolescenţi cu vestea bună a eliberării dintr-o viaţă dominată de păcat sexual.

Am continuat să mă maturizez în următorii câţiva ani, lucrând în misiune şi mergând la cursuri pentru a obţine titlul academic în studii biblice. Într-o zi, în timp ce pierdeam vremea cu nişte prieteni la cafeneaua colegiului, m-am uitat peste masă şi am observat o tânără frumoasă. Zâmbetul ei şi natura ei prietenoasă mi-au atras atenţia. Cu încurajarea prietenilor mei, mi-am făcut curajul de a-i cere să ne întâlnim. Încet, încet, a devenit prima mea prietenă adevărată.

Amy ştia puţine despre homosexualitate, dar din cauza dorinţei ei de a mă cunoaşte mai bine şi de a afla ce făceam, a participat la programul de opt luni al PF.

Exact la un după prima noastră întâlnire, am dus-o la Cascada Multnomah – un loc celebru în zonă, unde tatăl meu o ceruse în căsătorie pe mama mea. M-am lăsat într-un genunchi şi i-am cerut lui Amy să fie soţia mea. A fost atât de uimită încât aproape am scăpat inelul ei peste podul din apropierea cascadei! Din fericire, a spus da.

Căsătoria noastră pe 15 martie 1997 a fost o ceremonie frumoasă, cu prietenii noştri şi cu cei dragi lângă noi şi susţinându-ne tot timpul. Am intrat în căsătorie cu o lună de miere incredibilă la Puerto Vallarta, Mexic şi de atunci ne bucurăm de căsnicia noastră.

Isus Hristos este cu adevărat un Dumnezeu al îndurării şi al harului. Destul de ciudat, acum sunt foarte recunoscător pentru că am experimentat lupte homosexuale. Când i le-am încredinţat lui Dumnezeu, I-am îngăduit să mă formeze şi să mă modeleze în bărbatul care sunt astăzi. Sunt recunoscător că m-a ales ca să ajut la atingerea oamenilor răniţi şi sunt recunoscător că mi-a dat dorinţele inimii mele. În El nu există secrete. El este cu adevărat un Dumnezeu puternic!

Jason este membru al personalului The Portland Fellowship.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.