Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Phil Hobizal

Am crescut într-un oraş mic în afara Portland-ului, Oregon. Deşi familia noastră era religioasă, nu am avut o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Tata lucra mereu ca să întreţină familia noastră cu cinci copii. Din nefericire, grijile lui constante cu privire la bani l-au făcut să fie irascibil şi critic. Avea puţin timp pe care să îl petreacă împreună cu noi şi când am crescut, am început să am resentimente faţă de el. Mama mea, pe de altă parte, era iubitoare şi încurajatoare. Pentru că l-am respins pe tatăl meu, ea a devenit modelul meu. Îmi plăceau aceleaşi lucruri care îi plăceau ei: arta, muzica şi gătitul.

Când aveam 7 ani, prietenul fratelui meu a venit să petreacă noaptea la noi. El m-a introdus în experimentarea sexuală şi ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe ore întregi. Din cauza nevoii mele de dragoste şi acceptare, m-am simţit bine să fiu aproape de el şi să am parte de acest fel de intimitate.

Anii au trecut. Nu îmi plăcea competiţia din sporturi şi m-am simţit întotdeauna diferit de alţi băieţi. Muzica a devenit o scăpare, o cale de a arăta cine sunt. Apoi primii ani de liceu au adus o nouă serie de presiuni. Trupul meu a început să se schimbe şi eram văzut de ceilalţi elevi ca o fetiţă.

Eram foarte speriat şi gândurile de sinucidere au devenit mai frecvente. Dar într-o zi profesorul meu de ştiinţele naturii a făcut remarca: „Oricine se omoară este o fetiţă.” „O, nu, nu asta”, m-am gândit eu. „Ar fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea gândi oamenii despre mine.” Singura mea cale de scăpare nu era de fapt o opţiune.

În oraşul meu, erau două feluri de elevi: cei entuziasmaţi de un anumit sport şi cei care se drogau. Nefiind interesat de sporturi, nu eram entuziasmat de vreun sport. Aşa că opţiunea mea era să mă droghez, ceea ce însemna să fiu parte a scenei drogurilor.

Nu aveam limită în ceea ce încercam. Am devenit complet rebel. În interior aveam resentimente faţă de mama mea, învinovăţind-o pentru felul în care eram. Şi îl uram pe tata pentru că mă neglija. Drogurile au devenit scăparea mea de durerea din interior.

Prima mea întâlnire sexuală a avut loc cu cel mai bun prieten al meu din liceu. Eram beţi şi am profitat de el. Nu era homosexual şi după aceea nu a existat nicio menţionare a incidentului.

Acesta a început să fie pentru mine un model cu alţi tipi. Le făceam avansuri sexuale; mai târziu, nu spuneau nimic. Fantezia şi masturbarea erau de asemenea o eliberare frecventă pentru tensiunea mea sexuală, dar totul era foarte nesatisfăcător. Altora le păream a fi un puşti normal. În exterior era prietenos şi fericit, dar în interior mă ofileam. Nu vroiam să fiu gay, dar se părea că nu exista o altă alternativă.

În sfârşit am izbucnit în lacrimi şi le-am spus părinţilor mei secretul întunecat care îmi chinuise viaţa atât de mulţi ani. Nu a venit ca o surpriză; bănuiseră de câtva timp, dar nu ştiau ce să facă în această privinţă.

„De ce nu devii preot?” a fost răspunsul tatălui meu. Am realizat că nu era un răspuns, doar o altă scăpare. Părinţii mei au fost de acord să plătească pentru consiliere, dar m-am dus numai de două ori. Psihiatrul vroia să îmi accept situaţia. Nu aceasta era soluţia de care aveam nevoie.

Nevoia mea personală pentru alte răspunsuri a început. Dar cu cât am citit mai multe cărţi de psihologie, cu atât mai confuz deveneam. Ştiam că eram prea nedisciplinat şi nesigur ca să mă schimb eu însumi, astfel încât am început să studiez alte posibilităţi, precum religiile orientale şi hipnoza. Tot nu am găsit răspunsuri. Poate că nu există o cale de ieşire, m-am gândit eu. Va trebui doar să accept acest lucru.

Cam pe vremea aceea am început o nouă slujbă şi unul dintre tipii de la lucru a devenit prietenul meu. Jim avea o pace în viaţa lui pe care o vroiam. Întotdeauna vorbea despre Isus; pentru că şi eu aveam un trecut religios, vorbeam despre Dumnezeu. Dar a devenit curând evident că nu-L cunoşteam în felul în care Îl cunoştea Jim. Pentru mine, Dumnezeu era distant şi aspru, nu un Tată iubitor.

În acelaşi timp, atracţia de a mă arunca cu capul înainte în homosexualitatea activă devenea intensă. Un bărbat gay de la lucru arăta că era interesat de o relaţie sexuală cu mine. Trebuia să fac o alegere: să îmi urmez sentimentele, sau să-L încerc pe acest „Isus” despre care auzeam atât de multe lucruri bune.

Într-o noapte, în octombrie 1978, m-am rugat: „Dumnezeule, dacă eşti real, te rog să mi Te descoperi.” Când dormeam, El mi-a vorbit într-un vis viu, făcându-mi cunoscut că avea pentru mine un loc ca să mănânc la masa Lui (vezi Apocalipsa 3:20). În ziua următoare m-am trezit cu o aşa pace şi bucurie încât am plâns. Cumva am ştiut că Dumnezeu era real, că El era răspunsul pe care îl căutam de atât de mult timp.

Ştiam că Dumnezeu îmi putea schimba orientarea sexuală, dar ştiam puţine despre durerea şi transformarea care îmi stăteau înainte. Satan nu avea să renunţe la mine aşa uşor.

Jim şi prietenii lui mi-au dat dragostea şi atenţia de care aveam atâta nevoie. La început, nu ştiau nimic despre luptele mele homosexuale. Vroiam atât de mult să fiu acceptat încât nu aş fi riscat să fiu vulnerabil cu ei. Jim a sugerat o biserică; m-am dus să o vizitez, dar am stat singur, în spatele bisericii. Când slujba s-a terminat, am plecat repede.

Am continuat să merg la biserică; treptat, am început să rămân puţin mai mult după slujbă. Conducerea mi-a cerut în cele din urmă să fiu uşier şi am devenit activ în diferite aspecte ale vieţii de biserică. Aceasta m-a ţinut ocupat şi m-a ajutat să evit să mă concentrez prea mult asupra sentimentelor mele homosexuale.

Am distrus orice în casa mea care avea legătură cu homosexualitatea şi m-am dedicat rugăciunii şi citirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai pierdeam timpul cu vechii mei prieteni. Pentru ei, devenisem un „ciudat al lui Isus”. M-am rugat pentru noi prieteni şi când am devenit mai implicat în viaţa bisericii, am început să leg prietenii durabile. Cheia era să fiu dornic să fiu vulnerabil, să mă simt ciudat uneori; dar să continui să perseverez.

La câteva luni de la convertirea mea, tatăl meu a avut o problemă care cerea o operaţie serioasă. Ni s-a spus că erau 50 % şanse de supravieţuire. Pentru prima dată, am început să am sentimente de dragoste faţă de tatăl meu şi am plâns la gândul de a-l pierde. L-am iertat pentru tot ce îmi făcuse. Procesul de vindecare începuse.

După aproximativ un an, am ştiut că aveam nevoie de sprijinul bisericii mele ca să am mai multă biruinţă asupra trecutului meu. Apoi a venit un telefon anonim într-o noapte, de la cineva care m-a ameninţat că mă va bate pentru că eram „homo”. M-am dus şi i-am spus pastorului meu despre trecutul meu. El m-a susţinut foarte mult şi mi-a cerut să-mi fac cunoscută mărturia duminica viitoare, în biserică!

Eram speriat de moarte, dar Dumnezeu mi-a dat curaj. Dacă voi fi cu adevărat parte a acestei biserici, m-am gândit eu, ei trebuie să mă cunoască aşa cum sunt. Biserica a răspuns foarte pozitiv; acceptarea lor m-a ajutat să mă iert pe mine însumi. Vindecarea lui Dumnezeu continua.

Dar după doi ani în umblarea mea creştină, am căzut din nou în homosexualitate. Păstrasem în secret dorinţe pentru nişte activităţi homosexuale pe care nu le experimentasem niciodată. Am început să mă izolez şi apoi un vecin gay m-a invitat la cină. După ce am băut nişte vin, dorinţele mele înăbuşite au ieşit în grabă la iveală. Dar experienţa a fost total nesatisfăcătoare şi am sfârşit prin a mă căi imediat. Mi-am cerut scuze de la tip şi am plecat.

Am fost în stare să mărturisesc unui prieten drag şi el a ajutat la restaurarea mea. Ştiam că deschisesem uşa pentru mult atac spiritual, dar am învăţat de asemenea mai multe despre harul şi îndurarea Domnului. Nu am căzut niciodată înapoi în a face sex cu un bărbat, până în ziua de astăzi.

Cam la cinci ani după ieşirea mea din homosexualitate, m-am alăturat unui grup de sprijin pentru foşti gay aici în Portland. Am descoperit că îi puteam încuraja pe alţii din cauza lucrurilor prin care mă trecuse Dumnezeu. Era aşa de bine să-i ajut să experimenteze dragostea şi vindecarea lui Dumnezeu.

Domnul a fost de asemenea credincios oferindu-mi o femeie frumoasă care să fie soţia mea. Am întâlnit-o prima dată pe Patty când lucram amândoi la un muzical creştin. Relaţia noastră a fost la început cea a unor prieteni cu un scop comun. Curând ne-am apropiat şi a devenit evident pentru toată lumea că Dumnezeu ne aducea împreună în căsătorie. Perioada noastră de curtare a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea.

Restaurarea anilor de disperare a fost mare. Dumnezeu, în dragostea şi îndurarea Sa, mi-a dat atât de multe pentru care sunt recunoscător.

Ani de zile am căutat o scăpare din nefericirea şi luptele mele sexuale. Dar am găsit calea de ieşire. Numele Lui este Isus.

Phil Hobizal este director al The Portland Felowship [Părtăşia din Portland] din Portland, Oregon.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.