Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Ron Rapp

Chiar am recunoscut că este adevărat, când am văzut filmul „Pleasantville”. În acest film, doi adolescenţi din zilele noastre sunt transportaţi într-un sitcom din anii 1950. Viaţa este perfectă, dar nu există liberă voinţă, exprimare de sine, sau gândire nouă. Când ies din tipar şi renunţă la scenariile de viaţă pe care le-au învăţat, atunci încep să prindă culoare.

Din nefericire, filmul zugrăveşte această libertate nou găsită, în principal prin exprimarea sexuală. Dar factorul compensator al acestui film, privind mai profund, este că într-adevăr libera noastră voinţă şi exprimarea gândirii constituie factorul eliberator din vieţile noastre.

A fost normal pentru mine să cresc într-un cămin cu un singur părinte. Până am împlinit trei ani, părinţii mei divorţaseră. Mamei i-a fost încredinţată custodia şi tata avea drepturi de vizitare. De la o vârstă fragedă, sentimentul familiei mi-a fost distrus. Am crescut foarte repede ca rezultat al divorţului, deoarece mama se raporta întotdeauna la mine ca la un adult. Când am început şcoala, nu am ajuns niciodată să-i văd pe copii în afara cadrului şcolii, şi nu am dezvoltat  legături cu adevărat puternice cu prietenii mei. Aceasta a început în viaţa mea năzuinţa de a mă simţi legat de cineva.

Prima dată când îmi amintesc că am petrecut timp cu tatăl meu, a fost când mama a plecat de acasă pentru înmormântarea tatălui ei, şi tata a avut grijă de mine câteva zile. Am petrecut mai mult timp cu el mai târziu, dar nu a profitat de prilej pentru a construi o relaţie cu mine. Rareori petreceam timp împreună numai doi. Am încercat să-i câştig aprobarea petrecându-mi verile ca să lucrez cu el, dar am simţit că nu corespundeam niciodată.

Crescând, experienţa mea cu biserica consta în a merge la slujbele de Crăciun şi Paşti. Când petreceam timp cu tata în week-end-uri, mă scula duminica dimineaţa şi mă trimitea la biserică. Când întrebam de ce nu mergea şi el, răspundea că Dumnezeu îl văzuse destul.

Am crescut în teamă de Dumnezeu, crezând că voi fi aruncat în iad dacă voi face ceva rău. Tata şi mama au întărit acest sentiment, făcându-mi cunoscut că voi fi dezmoştenit. Trecea zi după zi, fără să împărtăşesc cu adevărat ceva care conta. Am devenit mai mult un adept al izolării şi singurătăţii, decât al intimităţii cu prietenii. De-abia realizam cât de detaşat devenisem.

Prima schimbare majoră în viaţa mea a avut loc în vara ultimului meu an la liceu. Ascultam un membru vitreg de familie, pe care îl văzusem trecând printr-o schimbare dramatică în propria lui viaţă. Mi-a împărtăşit povestea Evangheliei şi a răspuns cu răbdare la întrebările mele. Am ajuns să aud pentru prima oară despre un Dumnezeu care mă iubeşte şi care vroia o relaţie cu mine. Am simţit impactul puternic şi L-am primit pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu.

Am crezut că Dumnezeu mă iubea şi eram încurajat în credinţa mea, dar încă nu eram sigur că eram acceptabil înaintea lui Dumnezeu. M-am luptat cu atracţiile faţă de acelaşi sex de la gimnaziu. Cea mai mare parte din ce auzisem şi văzusem despre cei care trăiesc un stil de viaţă homosexual, era negativ. Mecanismul meu de a face faţă era să merg mai departe în izolare şi singurătate, mascându-mi sentimentele. Tot ce vroiam era să mă descurc şi să nu fiu observat, să păstrez totul plăcut.

Am devenit implicat în biserică pentru a învăţa despre Dumnezeu şi am ajuns să fiu sprijinit în credinţa mea. Am început să descopăr un număr de oameni care înainte erau pierduţi în droguri şi alcool, şi cum Dumnezeu îi găsise şi îi pusese pe calea cea bună. Am dorit mult ca aceasta să mi se întâmple şi mie; ca Dumnezeu să se atingă de viaţa mea astfel încât să nu mai trebuiască să mă lupt cu atracţii faţă de acelaşi sex. Dar mi-era teamă că nu voi fi niciodată cu adevărat răscumpărat, din cauza luptei mele. Am început să neg faptul că am avut vreodată o problemă, şi am sperat că Dumnezeu va întoarce uşor întrerupătorul pentru a mă îndrepta.

În 1993, am fost absorbit de pornografia homosexuală disponibilă atât de uşor pe Internet. Tânjeam să fiu parte a ceea ce vedeam, şi aceste dorinţe nu dispăreau. Am ajuns aproape să pun pe raft convingerile mele creştine, dar cu un ultim efort, am căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. Am recunoscut faţă de El că nu ieşeam din această fază şi că nu puteam reconcilia creştinismul cu un stil de viaţă homosexual. Am strigat la El pentru ajutor.

Mi-am făcut curajul să-l întreb pe pastorul bisericii pe care o frecventam şi în care slujeam, dacă ştia misiuni care ar oferi speranţă şi  ajutor pentru cineva care nu vroia să trăiască un stil de viaţă homosexual; aceasta bineînţeles, sub pretextul că „este pentru un prieten”. El m-a ajutat să găsesc un consilier local. Fusesem influenţat negativ cu privire la consilierea creştină, şi am ezitat să încerc.

Mai târziu, luam cina cu colegă creştină. În conversaţia despre misiunea la un azil pentru SIDA, am comentat că nu erau misiuni care să-i ajute pe oameni să iasă din stilul de viaţă înainte de a ajunge în acel stadiu. Mai târziu ea mi-a dat un anunţ într-un buletin, despre Exodus International.

Emoţionat, am dat un telefon la biroul Exodus şi am cerut un pachet informativ. Pe lista celor care slujeau, era consilierul pe care mi-l dăduse pastorul meu. Acelaşi consilier avea o carte în catalogul de resurse, numită „Dorinţe în conflict”. Raze de speranţă au început să strălucească, când am văzut că Dumnezeu răspunde rugăciunilor mele.

Am comandat cărţi şi am început să citesc. Am ajuns la un punct de cotitură în timp ce citeam „Ieşind din homosexualitate” de Bob Davies. Am citit partea care trata despre versetele din 1 Cor. 6:6-9, şi îmi amintesc clar cum am închis cartea, şi luându-mi Biblia am citit acele versete pentru mine însumi, neîncrezător. Trecusem întotdeauna peste cuvântul „sodomiţii” şi peste fraza „aşa eraţi unii dintre voi”. Nu îmi aminteam să fi auzit înainte de vreo speranţă oferită pentru schimbare. Solzii au început să cadă de pe ochii mei şi un sens al speranţei adevărate a intrat în viaţa mea.

Mai târziu, am primit o broşură pentru Conferinţa Exodus. Aveam reţineri cu privire la ea, dar ceva m-a prins. Când am scris cecul, am început să admit că aveam o problemă.

Erau peste 600 de delegaţi la această conferinţă şi am început să realizez că nu eram singur în lupta mea şi că alţii treceau de asemenea prin aceasta.

Eram ca un burete care absoarbe totul. Fusesem la conferinţe creştine înainte, dar nu simţisem nimic de acest gen. Închinarea era unul dintre cele mai nemaipomenite clipe pe care mi le voi aminti întotdeauna. Liderul închinării nu era cineva de care să fi auzit vreodată, şi nu cunoşteam nimic din muzica, stilul sau povestea sa. Dar în timpul întregii săptămâni, am simţit aşa o familiaritate cu muzica lui. El m-a ajutat să fiu capabil să mă închin în mod deschis lui Dumnezeu. Când cânta, am înţeles că aceasta era ceea ce vroiam şi tânjeam să exprim Domnului meu, ca şi abilitatea de a primi adevărul despre Dumnezeu prin aceste cântece. Harul umplea atmosfera.

Un prilej de cădere s-a prezentat când eram plecat într-o lungă călătorie de afaceri, la câteva luni după prima mea conferinţă Exodus. Când ispita m-a lovit, s-a întâmplat un lucru uimitor! Tot ce citisem, ascultasem la Exodus sau vorbisem la consiliere, mi-a năvălit în minte. Dumnezeu a deschis o uşă largă pentru mine, prin care să intru. Alegerea a fost dificilă, dar am ales să plec.

Dacă viaţa este statică şi neschimbătoare, atunci tot ce primeşti este negru şi alb. Numai când oamenii îşi îngăduie să crească şi să se maturizeze ca oameni şi ca fiinţe omeneşti, văd lumea în culori. Oamenii din Pleasantville se schimbă când fac ceva în mod liber şi din propria lor voinţă. Numai atunci se deschid drumurile şi viaţa în afara oraşului există.

Sunt o lucrare în progres şi voi fi tot restul viaţii mele. Aleg să renunţ la voia proprie în fiecare zi (deşi nu perfect), în timp ce duc până la capăt mântuirea mea cu frică şi cutremur. Cresc zi de zi în dragostea nemărginită şi în harul Domului nostru Isus Hristos. Mă grăbesc către voia Domnului pentru viaţa mea (de fapt pentru a noastră a tuturor) – sfinţirea şi sfinţenia (1 Tes. 4:3).

Ron Rapp este reprezentantul Exodus pentru Regiunea de Sud a Californiei. Este un important ajutor de avocat pentru procese, în zona Los Angeles, pentru o companie globală de energie. Ron este de asemenea student cu program redus la Seminarul Teologic Fuller, pentru un masterat în teologie. În prezent slujeşte ca lider de grup de ucenicie şi ca pastor de rugăciune la biserica lui din California. Ron este la Exodus din 1995, şi în ultimii câţiva ani a slujit în echipa de rugăciune la Conferinţele Anuale Exodus pentru Libertate.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusintenational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.