Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Mike Ensley

S-a făcut multă vâlvă despre preadolescenţi şi adolescenţi ai căror părinţi îi duc la Exodus sau la alte programe pentru „foştii gay”. Ni se prezintă imaginea unor părinţi ignoranţi care, în fervoarea lor religioasă, îşi târăsc bieţii copiii la un cult smintit, unde sunt torturaţi psihologic.

Unii au ieşit în faţă în mass media, vorbind despre cum misiunile Exodus „i-au făcut să le fie ruşine” de sexualitatea lor şi le-au spus că sunt bolnavi. Suntem alimentaţi cu presupunerea că aceasta este povestea cu care au plecat toţi tinerii participanţi la Exodus.

Faptul că am văzut aceste mărturii în mass media, m-a inspirat să spun o parte din povestea mea. De obicei nu vorbesc în detaliu despre cum părinţii mei m-au dus la un program Exodus împotriva voinţei mele.

Mama mea a aflat despre atracţiile mele faţă de acelaşi sex când aveam 16 ani, şi imediat a vrut să primesc ajutor. Pe vremea aceea mă luptam în secret cu homosexualitatea de câţiva ani, dar în sfârşit, când nu mă aşteptam, au apărut câţiva prieteni cu care mă simţeam „în siguranţă”. Ei m-au încurajat să-mi accept homosexualitatea – şi după toţi acei ani plini de confuzie şi singurătate, resimţeam aceasta ca pe o libertate. Aşa că evident, n-am fost prea încântat de ideea de a primi „ajutor”.

Eforturile ei nu au avut succes prea mare la început. Primul psiholog creştin la care m-a dus mama i-a spus de fapt să accepte faptul că sunt gay. Dar când m-a dus la Misiunile Noua Creaţie din Fresno (o misiune Exodus la o depărtare de două ore) ca să vorbesc cu o „fostă lesbiană”, m-am supărat.

Dar Donna, „fosta lesbiană”, nu mi-a predicat aşa cum mă aşteptam. Opiniile noastre diferite despre homosexualitate – şi adevărul despre sexualitatea mea personală – au fost discutate direct şi sincer de la început. Cu toate acestea, ea a fost capabilă să pună asta deoparte şi să petreacă scurta noastră oră de week-end, doar ca să mă cunoască. Părinţii mei chiar au încercat să obţină detalii despre şedinţele noastre de la ea, dar ea a păstrat timpul nostru confidenţial. Aceasta i-a supărat pe ei, dar mi-a câştigat încrederea mie. Încet, am început să mă simt confortabil cu ea, deşi credeam că se înşela în privinţa homosexualităţii.

Mai târziu în acel an, l-am întâlnit pe primul meu prieten, şi am devenit total prins de acea relaţie. Când părinţii mei au aflat despre aceasta, au hotărât să intervină mai drastic. Nu erau programe Exodus rezidenţiale (cu cazare) de care să ştim, dar era un centru de consiliere creştin rezidenţial în Fresno. Am petrecut trei săptămâni acolo (cu părinţii mei), primind consiliere zilnică, pe lângă întâlnirile mele la Misiunile Noua Creaţie.

Nu voi spune că mi-a făcut plăcere acea experienţă; era neconfortabilă, în cele mai bune momente ale ei. Dar consilierul de la programul rezidenţial era în mare măsură ca Donna; în timp ce împărtăşea valorile părinţilor mei, tot era prietenos şi plin de compasiune. Mi-au plăcut şedinţele între patru ochi cu el, deşi şedinţele cu părinţii mei erau extrem de dificile.

Atitudinea mea pe vremea aceea era că toată acea neplăcere şi dificultate era pur şi simplu o pedeapsă pentru faptul că eram gay. Asta au presupus toţi prietenii mei că se întâmpla. I-am scris chiar o scrisoare unuia dintre ei spunându-i despre gândurile mele suicidale, deşi depresia mea se datora de fapt dezintegrării relaţiei mele homosexuale mai degrabă, decât consilierii. Totuşi, sunt sigur că mulţi oameni credeau că misiunea pentru „foştii gay” mă omora literalmente.

Ceea ce era aşa de dificil nu era presiunea de a-mi schimba homosexualitatea; tipii de la Exodus ne-au încurajat de fapt pe toţi să privim dincolo de aceasta şi să ne ocupăm de problemele mai adânci. Ceea ce era într-adevăr atât de dureros era că trebuia să înfrunt şi să mă ocup de rănile profunde din familia noastră. Dumnezeu Îşi punea degetul pe o mulţime de locuri dureroase, precum resentimentul pe care îl simţeam – dar nu îl înţelegeam – faţă de părinţii mei, care crease un asemenea zid între noi. Nu eram condamnat sau făcut să-mi fie ruşine, mă ocupam doar de lucruri care nu puteau să nu fie dureroase.

În acest proces, multe probleme foarte reale au început să iasă la lumină. Consilierii i-au ajutat de fapt pe părinţii mei să vadă că atracţiile mele homosexuale nu erau de vină pentru toată durerea din familia noastră; dar că durerea din familia noastră era de fapt un factor care contribuia la dezvoltarea atracţiilor mele faţă de acelaşi sex. Nu vroiam să întreţin ideea că aceste probleme creaseră cumva atracţiile mele faţă de acelaşi sex, dar în alte domenii eu şi familia mea am început să lucrăm pentru a dezvolta modele mai sănătoase.

Aceste experienţe nu mi-au schimbat imediat perspectiva sau calea. Dar prin misiunea Exodus am aflat adevăruri despre mine însumi – şi despre homosexualitate în general – cu care în cele din urmă am găsit că puteam fi de acord.

Cu ceea ce am învăţat la Misiunile Noua Creaţie, m-am întâlnit din nou când am intrat în viaţa gay şi am descoperit cum era ea cu adevărat. Spre uimirea mea, prietenul meu mi-a repetat de fapt ce m-au învăţat ei! Ultima oară când l-am văzut, eram atât de rănit pentru că timp ce eu aveam inima zdrobită pentru că îl pierdeam, lui părea să nu-i pese. Mi-a spus că deîndată ce voi fi gay puţin mai mult timp, voi avea o mulţime de distracţii şi în curând ruperea unei relaţii nu va mai durea. Atâta despre „a spune în mod public că eşti homosexual” ca fiind cheia fericirii.

Mi-am amintit  ce au spus alţii din „procesul de vindecare” despre viaţa gay, şi am crezut atunci că era incendiar, numai ca să mi se confirme de către lucrurile pe care le-am experimentat sau le-am văzut, când am căutat viaţa gay pentru mine însumi. Cu cât am văzut mai mult cum ar fi viaţa mea ca bărbat gay, cu atât mai mult avea sens mesajul pe care mi l-a adresat Exodus. Pentru că mi s-a prezentat acel adevăr, am avut speranţă că atunci când dezamăgirea s-a instalat – speranţă pentru o altă opţiune, şi am ştiut că nu trebuia să accept direcţia pe care atracţiile mele mi-o arătau.

O mulţime de oameni din oraşul meu natal i-au criticat pe părinţii mei pentru că făceau ce puteau pentru a mă opri de la a adopta homosexualitatea ca şi adolescent. Unii cred că nu ar fi trebuit să aibă dreptul de a mă duce acolo unde nu vroiam de fapt să merg – şi mai ales nu ar fi trebuit să mă poată ţină acolo trei săptămâni.

Fie că sunteţi de acord sau nu cu părerile părinţilor mei despre homosexualitate, ei au avut dreptul să mă crească conform convingerilor şi principiilor lor morale. Pare să existe o concepţie că atunci când un tânăr are atracţii faţă de acelaşi sex, drepturile şi convingerile părinţilor săi dispar complet.

Ca să fiu sincer, ducerea mea la misiunea Exodus de-abia putea să lupte cu multele influenţe care mă împingeau către homosexualitate. Părinţii mei ştiau că toţi prietenii mei de la şcoală – şi chiar unii dintre profesorii mei – mă încurajau să accept o identitate gay. Nu sunt sigur că au realizat măcar în ce măsură acest lucru era adevărat; un prieten mi-a dat pornografie gay şi o carte despre sexul gay (care mi-a spus că eu, ca adolescent, puteam găsi că a face sex cu bărbaţi mai în vârstă este distractiv şi o bună sursă de venit suplimentar – nu glumesc). Cu tovarăşii de vârsta mea şi educatorii şi mass media, promovând toţi homosexualitatea, părinţii mei au gândit că era rezonabil ca o dată pe săptămână să merg şi să vorbesc cu cineva care putea susţine punctul lor de vedere.

În plus, ar fi inexact şi necinstit să privim aceasta din perspectiva îngustă că tatăl şi mama mea făceau toate acestea doar din homofobi. Acţiunile lor erau un răspuns la lupta mea cu atracţiile faţă de acelaşi sex.

De exemplu, nu au recurs la programul rezidenţial până ce nu au aflat că eram implicat – relaţional şi sexual – cu cineva de 19 ani, şi că toţi prietenii mei (şi din nou, profesori)  încurajau această relaţie şi mă acopereau. Privind în urmă, ştiu că aş fi făcut măcar cât au făcut ei în poziţia lor.

Nu voi spune că nu există un mod greşit de a face lucrul corect; părinţii mei au spus partea lor de lucruri care m-au rănit şi nu au ajutat, şi uneori au pus sentimentele lor înaintea alor mele. Ştiu că există părinţi care explodează, care spun şi fac lucruri incredibil de rele în situaţii similare. Există adevărate idei preconcepute, şi chiar părinţii care fac lucrul corect trebuie să-şi verifice aşteptările, motivele, şi să stăruie în rugăciune şi consiliere înţeleaptă.

Chiar şi aşa, nu mă pot opri să mă întreb dacă poveştile văzute în mass media sunt ca a mea – doar aranjate ca să se potrivească planului de a face homosexualitatea să pară de dorit. După cum am spus mai înainte, pare să existe această idee că homosexualitatea are un atu faţă de autoritatea parentală (numai dacă, bineînţeles, părinţii nu susţin cu tărie homosexualitatea). După cum spunea actorul şi vorbitorul gay Harvey Fierstein (Mrs. Doubtfire, Ziua independenţei) într-un episod din programul PBS În viaţă: „Pe cine vom lăsa să-i crească pe copiii noştri, pe părinţii lor?”

Astăzi sunt recunoscător că părinţii mei au întors lumea mea pe dos. Nu au făcut-o perfect, dar au făcut lucrul care trebuia, şi viaţa mea este mai plină astăzi din această cauză.

Pe moment, disciplina nu este prea distractivă. Întotdeauna pare să meargă împotriva naturii. Mai târziu, desigur, merită din plin, pentru că cei care trec prin ea devin maturi în relaţia lor cu Dumnezeu (Evrei 12:11).

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusglobalalliance.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.       

Corneliu

Am ajuns pe acest site de pe blogul lui Aurel Mateescu. Articolul despre întoarcerea lui Mike, de la homosexualitate la împlinirea planului lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui, m-a atins. Probabil empatizând cu suferinţa lui Mike. Nu am ştiut niciodată această perspectivă, a suferinţei tainice pe care o îndură mulţi homosexuali, datorită lipsei de speranţă cu care sunt hrăniţi. Îmi pare rău pentru fostul Mike, mă bucur nespus de mult pentru noul Mike şi îmi doresc foarte mult ca, cât mai mulţi să găsească drumul înapoi, spre casă, spre inima lui Dumnezeu.