Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Randy Thomas

Cu cincisprezece ani în urmă eram un om foarte diferit de cel care sunt acum.

Toate nevoile mele relaţionale, politice şi sociale erau definite de o concepţie despre lume care îmi hrănea poftele şi îmi satisfăcea nevoile, chiar dacă numai temporar. Lumea mea era centrată în jurul ideii că trinitatea profană a lui eu, eu însumi şi cu mine, era suficientă pentru a da viziune, inspiraţie, răspunsuri... şi chiar rezultate.

Eram gay.

Cu cincisprezece ani în urmă nu îmi păsa de creştini în mod deosebit. În timpul anilor ’80 eram un bărbat gay, mândru să recunoască faptul că era gay, care privea cum unul după altul, prietenii lui mureau de SIDA. Biserica spunea că meritam oroarea. (Desigur, dacă cineva ar merita acest fel de oroare pentru păcatul său, rasa omenească ar fi dispărut de mult până acum.)

A fi gay era singurul mod pe care îl credeam posibil pentru a cunoaşte şi a fi cunoscut. După părerea tuturor celor din jurul meu – atât a mulţimilor care condamnau, cât şi a celor sau iertau – să fiu „gay” era singura mea opţiune. Ieşisem din ascunzătoare, făcând cunoscut faptul că eram gay, ca să mă trezesc locuind într-un gaură de porumbel.

O astfel de concepţie despre lume centrată în jurul meu înăbuşea adevăratul meu sine, cel care este creat pentru a fi în relaţie cu Creatorul nostru şi cu creaţia Sa.

În drumul meu către Hristos la începutul anilor’90, o prietenă de-a mea m-a întrebat: „Randy, faci o baie ca să poţi face un duş?”. Am dat din cap şi am râs la metafora ei prostuţă şi am spus nu. Ea, curajoasă şi dedicată metaforei, a zis: „Ei bine, Domnul nu vrea ca tu să înţelegi totul înainte să vii la El... Vino doar la El. Orice altceva se va aranja la timpul potrivit”.

Avea sens pentru mine. L-am chemat pe Domnul în inima mea, şi am avut una din acele experienţe în care am simţit prezenţa Lui în cameră. Ştiam că rugăciunea mea ca El să fie Domnul şi Mântuitorul meu era sinceră şi că fusese auzită. Ştiam că în timp ce eram atât de disperat în acel moment să cunosc şi să fiu cunoscut, de ani de zile El mă cunoştea deja deplin... şi cu toate acestea mă iubea.

„It” mi-a schimbat viaţa

La câteva luni după ce am devenit creştin, m-am rugat ca Domnul să-mi descopere de ce Îl numeam de fapt Domn [„Lord” în engleză]. Îmi amintesc că I-am zis: „Ştiu că înseamnă că Tu eşti şeful a orice şi că trebuie să-Ţi încredinţez totul înainte de  face orice, dar de ce „Domn” [Lord]? Adică, ştiu că există o Cameră a Lorzilor în Anglia şi proprietarul [„landlord” în engleză] meu, dar de ce Îţi spunem Domn [Lord]?”.

Înainte de a putea formula restul întrebării, Duhul Sfânt a pus stăpânire pe gândurile mele şi am experimentat cea mai puternică experienţă pe care am avut-o în viaţa mea, în afară de mântuire.

Domnul mi-a adus în minte primul bărbat pe care am crezut că îl iubesc. Nu prima mea experienţă sexuală, ci primul bărbat pe care am crezut cu adevărat că îl iubesc. Numele lui era Ron. Îi dădusem totul: mintea mea, trupul meu, posesiunile mele şi chiar visele mele. L-am iubit pe Ron cu atât de multă dragoste cât am crezut că am. Poate că nu este ceva la care te poţi raporta sau ceva ce poţi înţelege, dar te rog încearcă să înţelegi că a fost ceva foarte puternic pentru mine, şi din moment ce Dumnezeu îmi amintea de acest lucru, înţelegea ce impact va avea faptul că mi-a amintit de Ron.

Tatăl mi-a amintit de Ron şi de mine ca şi cuplu. În amintirea mea eram îmbrăţişaţi şi L-am văzut pe Domnul stând lângă noi. Nu eram conştienţi de prezenţa Lui şi El era îndurerat. Durerea Lui era atât de amară, încât Îl puteam vedea zguduit până la lacrimi, când Se uita la noi. Am fost imediat cuprins de mâhnire pentru că Dumnezeu era atât de îndurerat. Este o durere pe care nu am să o uit niciodată.

În acel moment am simţit că Duhul mă întreba: „Randy... care este păcatul?”. Singurul verset pe care îl ştiam era Levitic 18:22 (aceasta din cauză că era pe pancartele pe care creştinii le purtau la paradele gay pride şi în faţa cluburilor de gay). I-am spus Domnului că nu îmi plăcea acel verset. Dar El a insistat: „Care este păcatul?”. M-am gândit din nou la verset: „Când un bărbat se culcă cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie, este o urâciune” (sublinierea mea). Cuvântul „it” [în engleză] mi-a sărit în ochi. Am simţit Duhul întrebând: „Ce este „it”?”.

Am răspuns: „Un pronume de genul neutru?”. Eram puţin surprins că în acel moment impresionant, Duhul Sfânt îmi dădea un scurt test la engleză. Am simţit că mi-a spus: „Exact!!!”.

Apoi lumea mea s-a dezintegrat din cauza unul cuvânt mic. „It” însemna că nu eu eram urâciunea, nu Ron era urâciunea. „It” era urâciunea – actul însuşi ne făcea pe mine şi pe Ron să privim unul la celălalt şi nu la Dumnezeu , pentru împlinirea a ceea ce eram şi a ceea ce intenţiona Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa mea am ştiut că Dumnezeu cunoaşte fiecare lucru secret şi nu atât de secret pe care îl făcusem. În loc să trimită foc din cer şi pucioasă, a trimis un Mântuitor îndurerat care să plătească preţul pentru lipsa mea de cunoaştere şi pentru păcatul meu.

M-a iertat şi m-a răscumpărat.

În ultimii cincisprezece ani m-am transformat dintr-un bărbat foarte liberal, care se identifica drept gay, care se certa cu cei care militau pentru apărarea vieţii şi cu creştinii răutăcioşi, într-un bărbat care se identifică drept un creştin foarte conservator, atras de femei, care sprijină cauzele în favoarea vieţii şi se luptă cu activiştii gay. Am învăţat de asemenea să-mi stăpânesc sexualitatea şi să nu îi permit să-mi conducă viaţa.

În timp ce aş putea face lumină asupra schimbărilor din viaţa mea, reducându-le la o serie de etichete contrastante, această călătorie a fost şi este dificilă.

A-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu

Îi spuneam unui prieten ieri că au fost momente în călătoria mea creştină când am vrut să renunţ şi să părăsesc totul. De fiecare dată, mă confruntam cu probleme serioase, care nu aveau legătură directă cu homosexualitatea, dar aveau în schimb legătură cu abuzul şi trauma dinainte de a fi cu Hristos.

În fiecare dintre aceste situaţii, mintea mea, lumea şi Vrăjmaşul mi-au luat orice motiv de  a rămâne un creştin devotat, în afară de unul singur. În diferite momente se părea că totul şi orice era îndreptat împotriva credinţei mele. Un lucru a rămas adevărat, totuşi – Îl cunosc pe Isus. Când toţi pereţii se prăbuşesc în jurul meu, El este stânca mea. Îmi amintesc pietrele de hotar, nopţile lungi de îngrijorare, de durere – dar şi uimitoarele epifanii, râsul, bucuria şi adorarea.

Nu este suficient să ştiu despre El; m-am îndrăgostit de El. Cine poate fugi de Cel care, deşi deseori cu voce liniştită şi înceată, Îşi cântă dragostea atât de minunat? Alţii poate că pot, dar eu nu pot. Duhul Lui mi-a dat posibilitatea să perseverez, ceea ce la rândul său mi-a transformat caracterul şi îmi dă speranţă. Încercările încă vin, desigur, dar astăzi trec prin acele momente întunecate, mai degrabă ţinând mâna unui Dumnezeu uimitor, decât bâjbâind în jurul meu ca un orb.

Ştiu. Sună ca un clişeu, ca o felicitare ieftină. Dar sfatul practic despre cum să-L întâlnim pe Dumnezeu într-un mod minunat?

Aş putea sta aici şi aş putea să scriu despre importanţa de a merge la biserică, de a-L lăuda pe Domnul, de a dezvolta o viaţă disciplinată, de a ne căuta mentori şi parteneri în faţa cărora să dăm socoteală şi faptul de a avea de-a face cu arta şi spectacolele care te zidesc. Aş putea face o listă a tuturor autorilor şi vorbitorilor care au fost instrumentele pe care le-a folosit Domnul ca să vorbească în viaţa mea.

În timp ce toate acestea sunt importante, tema la care revin în viaţă este că am fost creaţi ca să cunoaştem şi să fim cunoscuţi. Şi dacă vrem să cunoaştem şi să fim cunoscuţi de Dumnezeu şi de alţii într-un mod care este conform cu cine este El şi cu ce vrea El, trebuie să o facem dezinteresat.

Mare parte din ceea ce am văzut în biserica occidentală înainte şi după ce am devenit creştin îl are ca ţintă pe cel credincios şi are scopul de a-l ajuta pe credincios să fie un creştin mai împlinit. Problema este că suntem atât de distraşi de eforturile noastre de a ajunge la împlinire, încât uităm cea mai mare poruncă: de a-L iubi pe Dumnezeul nostru cu toată fiinţa noastră şi de  a ne iubi unul pe celălalt ca pe noi înşine. Axioma creştină este rezumatul unei expresii dezinteresate de a cunoaşte şi  a fi cunoscut. Trăim într-un timp şi într-un loc important, ca să fim zidiţi aşa cum suntem, dar o asemenea cunoaştere nu devine înţelepciune, fără a fi aplicată în mod altruist în toate relaţiile noastre.

Altruismul mă face să tânjesc să cunosc un Dumnezeu care are propria Sa opinie, o opinie care poate fi contrară dorurilor şi dorinţelor mele. Altruismul mă face să vreau să-mi amân planul şi să fiu deschis la planul Lui. Altruismul mă împinge să-i ridic pe alţii în rugăciune, când sufletul meu s-ar îngrijora mai degrabă din cauza împrejurărilor mele. Altruismul refuză să îi vadă pe bărbaţi ca obiecte sexuale şi îi vede în schimb aşa cum îi vede Hristos, şi preţuieşte femeile pentru felul unic în care Îl reflectă ele pe Dumnezeu, fel în care nici eu, niciun alt bărbat nu o va face vreodată. Altruismul mă îndeamnă să iert şi să caut iertare.

De fiecare dată când ajung la ceea ce pare a fi un drum înfundat, renunţ la eu. Mă dau cu totul Lui! De acolo au venit toate momentele mele creştine pline de speranţă. Aceasta sprijină umblarea şi transformările din viaţa mea în atât de multe moduri. Romani 5: 1-5 afirmă:

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.”

Acest pasaj oferă un model pentru dezvoltarea unui altruism ca cel al lui Hristos. Ne ajută să înţelegem că necazul duce în cele din urmă la speranţă, prin transformarea propriului nostru caracter, un caracter exprimat în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu alţii.

Vreau ca tu, drag cititor, să pleci încurajat, ştiind că Dumnezeu te cunoaşte şi ştie ce ai făcut, şi cu toate acestea te iubeşte. Vreau să descoperi ce am descoperit eu: că încrederea în sine nu funcţionează niciodată; singura libertate reală este o abordare altruistă în toate relaţiile noastre. Trăind astfel, Domnul ne eliberează ca să trăim la potenţialul pentru care ne-a creat.

Randy Thomas este vicepreşedinte executiv al Exodus International.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.