Mărturie despre un delict din ură
de Randy Thomas
În 1988, patru gay au fost oaspeţi de Ziua Recunoştinţei ai unui număr de hetero, în ceea ce ar fi putut fi o adevărată demonstraţie a toleranţei şi diversităţii. Aparenţele, totuşi, pot fi foarte înşelătoare şi acea zi a demonstrat că legea este un substitut slab pentru o inimă schimbată.
Se părea că acea amestecătură de oameni vor face tot ce va depinde de ei în a veni împreună şi a aduce mulţumiri la o masă bună. În timp ce iniţial a părut să fie adevărată toleranţă în acţiune, noaptea aceea s-a transformat în una pe care nu o voi uita niciodată.
A descrie masa ca ciudată ar fi o afirmaţie moderată. În timp ce alcoolul curgea, era puţină conversaţie. Încercările contingentului gay de a face conversaţie erau întâmpinate cu chicote şi ochi daţi peste cap. Gazda noastră devenea tot mai gânditoare.
M-am alăturat unora din contingentul hetero pentru a mă uita la televizor. Aceasta s-a dovedit a fi o mare greşeală.
Când m-am ridicat la un moment dat să mă duc la toaletă, am auzit: „Hei, HOMO!” şi m-am întors, ca să dau peste doi bărbaţi solizi care s-au năpustit la mine. M-au împins într-un colţ şi au început să-mi care la pumni în faţă şi în trup. Strigam „De ce?” în timp ce căutam să găsesc un punct de sprijin. O explozie de adrenalină mi-a îngăduit să-i fac pe acei bărbaţi să zboare peste rămăşiţele mesei de Ziua Recunoştinţei. Dar bătaia a continuat în bucătărie, în timp ce eram imobilizat lângă aragaz. Îmi amintesc groaza şi disperarea pe care le-am simţit. Am sperat că nu vor înşfăca ustensilele ascuţite de bucătărie care se aflau acolo.
Atunci a apărut cavaleria.
Ceilalţi oaspeţi gay au venit alergând în ajutorul meu. Nu am fost atât de fericit să văd o pereche de lesbiene supărate în toată viaţa mea! Şi sunt încă recunoscător. Când a apărut poliţia, una dintre lesbiene imobilizase capul unui bărbat, în timp ce călărea pe spatele lui, şi cealaltă lesbiană era într-un fel de meci de box cu celălalt bărbat. Colegul meu de cameră, Greg, mă strângea în braţe, în timp ce nasul meu sângera şi eu plângeam pe umărul lui.
Poliţiştii i-au întrebat pe atacatorii mei ce s-a întâmplat. Ei le-au spus că încercasem să-l ating pe unul dintre bărbaţii hetero (ceea ce era o minciună). Poliţia nu mi-a oferit niciun ajutor. Nu au întrebat dacă eram în ordine, dacă avem nevoie de îngrijire medicală sau dacă vroiam să depun plângere. Au plecat fără ca măcar să facă un raport, poliţia nu a făcut nimic.
Mesajul clar era că meritam bătaia şi că – pentru poliţie – eram o pierdere de timp.
Aparenţele pot fi înşelătoare. Şaptesprezece ani mai târziu ştiam că homosexualitatea nu este de neschimbat şi că toate delictele sunt motivate de ură. Deşi am suferit ca victimă a unui delict, nu am fost niciodată privat de drepturi financiare sau de serviciile publice.
Este absolut necesar să se discute pentru a ne adresa mâniei şi urii îndreptate asupra comunităţii gay. Dar delicte ca acesta nu ar trebui să fie folosite pentru a justifica oferirea unui anumit statut de clasă protejată comunităţii gay.
În alte ţări şi în statul Pennsylvania, politica delictelor din ură dă comunităţii gay statutul de clasă protejată, şi promovează de asemenea o atmosferă de persecuţie împotriva oamenilor credincioşi. În Canada, de exemplu, legislaţia delictelor din ură a dus la interzicerea predicării împotriva homosexualităţii. În viitor, activiştii gay vor folosi poveşti ca a mea şi legislaţia delictelor din ură, pentru a supraveghea gândurile oamenilor religioşi din America.
Răspunsul la ură nu se găseşte în noua politică publică, ci mai degrabă în discuţia publică sinceră, deschisă. Liderii pot lucra pentru a risipi ruşinea şi ura, fără a supraveghea şi a restrânge exprimarea liberă. Hotărârea poate fi găsită prin discuţia liberă în piaţa publică – nu prin restrângerea vorbirii printr-o politică publică punitivă.
Delictul pe care l-am trăit şi răspunsul patetic al poliţiei au fost o batjocură. Chiar şi aşa, atracţia mea faţă de acelaşi sex nu a egalat adevăratele violări ale drepturilor civile suferite de alţi americani. Strămoşii mei nu au fost puşi pe fundul unor nave de sclavi. Nu am fost împiedicat să urmez colegiul pe care l-am ales. Nu m-am confruntat niciodată cu tavanul de sticlă, care a împovărat femeile la locul de muncă timp de secole, şi categoric nu am trăit niciodată provocările simţite de persoanele cu dizabilităţi.
Într-adevăr, în timp ce multe lucruri din viaţa mea erau o harababură, ca parte a comunităţii gay am simţit mai mult decadenţă decât ură. Conferirea unui statut de clasă protejată comunităţii identificate ca gay, va atenua avantajele drepturilor civile pentru care s-a luptat din greu şi va da greş în a se adresa ostilităţii reale care există faţă de cei cu atracţie faţă de acelaşi sex.
M-am identificat odată ca victimă. Astăzi nu mă mai identific ca „gay”, ci mai degrabă ca un om al credinţei şi un mândru cetăţean al Statelor Unite. Congresul trebuie să-i onoreze pe cei cu atracţie faţă de acelaşi sex vorbind despre această problemă în piaţa publică, nu acceptând o legislaţie dăunătoare.
Acceptarea legislaţiei delictelor din ură denaturează realitatea şi întăreşte ura. Va servi numai pentru a le permite activiştilor gay să abuzeze de oamenii credincioşi şi să încalce libera exprimare a religiei.
Randy Thomas este vicepreşedinte executiv al Exodus International.
Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.
