Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de D. Freeman

Îmi amintesc când eram în liceu şi citeam despre viaţa şi operele lui W.E.B. Du Bois. Inima mea era atât de tulburată când profesorul discuta ideea lui de „dublă conştiinţă”, din celebra lui carte „Sufletele oamenilor negri”. Du Bois descrie lupta internă a trăirii ca bărbat negru în America:

„… un american, un negru; două suflete războinice, două gânduri, două năzuinţe de neîmpăcat; două idealuri care se luptă într-un trup negru, a cărui singură tărie  încăpăţânată îl împiedică să fie sfâşiat în două. Istoria negrului american este istoria acestei încleştări – această dorinţă de a atinge bărbăţia conştientă de sine, de a-şi contopi dubla identitate într-o identitate mai bună şi mai adevărată.”

Mă puteam raporta la aceasta. W.E.B. Du Bois a fost unul dintre cei mari gânditori şi activişti afro-americani de la începutul secolului 20, şi cu toate acestea cuvintele lui sunt încă adevărate astăzi. A fi negru în America – la mai mult de 100 de ani după ce Du Bois a descris dubla conştiinţă – înseamnă încă a avea două identităţi diferite: una în care eşti negru; una în care eşti american. Una dintre cele mai mari lupte ale vieţii mele a fost să încerc să împac aceste identităţi într-un eu mai bun, mai adevărat.

Dar în liceu mă puteam raporta la acele cuvinte şi la un nivel mult mai profund. Nu numai că încercam să înţeleg identitatea mea rasială/culturală, dar mă luptam şi cu identitatea mea sexuală. Te poţi raporta la aceasta? Nu trebuie să fii afro-american ca să înţelegi contextul mai larg al dublei conştiinţe. La un anumit nivel, toţi putem înţelege cum este să încerci să aplanezi o luptă care este atât de adâncă, încât ne străpunge sufletele. W.E.B. Du Bois nu a fost primul care a descris acest conflict. Apostolul Pavel a deplâns un fenomen similar, cu două mii de ani în urmă: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!... O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” – Romani 7:19 şi 24.

Poţi vedea ce spune Pavel? El descrie în mod esenţial cele două identităţi ale lui: una ca păcătos, şi cealaltă ca omul drept care vrea Dumnezeu ca el să fie. Numai că există o diferenţă fundamentală între identităţile pe care le descria Pavel. Identităţile lui Pavel nu puteau fi reconciliate. El a fost în cele din urmă izbăvit din acel „trup de moarte” şi acolo unde carnea a fost pusă să se odihnească, a fost pus şi păcatul inerent care îl oprea să umble în dreptatea lui Dumnezeu.

Ce trist a fost să înţeleg că pentru Dumnezeu nu poate exista o contopire a identităţii mele homosexuale şi a identităţii mele creştine într-un „eu mai bun, mai adevărat”; că adevăratul eu nu este definit de orientarea mea sexuală, ci de ceea ce Hristos m-a chemat să fiu. Deci ce înseamnă aceasta pentru dubla mea conştiinţă? Unde este speranţa? Pentru că deseori simt disperarea pe care o simţea Pavel, şi vreau să strig: „Cine mă va elibera! Unde este speranţa mea! Unde este promisiunea unui mâine mai bun!”.

Nu sunt cel mai înţelept om din lume. Nu sunt nici măcar cel mai înţelept om din bloc! În  puţinii 24 de ani ai vieţii mele, am ajuns să înţeleg puţin despre această dublă conştiinţă. Am crescut în identitatea mea ca bărbat negru şi ca american. Nu pot spune cu conştiinţa curată că aceste două glasuri s-au contopit complet în unul singur, nici nu sunt sigur că va fi posibil să spun aceasta în timpul vieţii mele. Mai este mult de făcut şi mai trebuie mulţi educaţi când vine vorba de egalitate rasială în America.

Am ajuns de asemenea să înţeleg glasul care tânjeşte să fie iubit de un bărbat. Şi acest glas s-a întipărit în sufletul meu de-a lungul anilor. Nu am cerut niciodată ca lucrurile să fie astfel – dar sunt un afro-american care se întâmplă să se lupte cu homosexualitatea. Fii sigur, este un lucru diferit să fii un negru care se luptă cu homosexualitatea, decât să fii un alb – sau un asiatic, sau un hispanic, sau ce vrei tu. Pare să existe mai multă acceptare a culturii homosexuale în comunitatea albă (cel puţin în zonele progresive metropolitane din S.U.A.). În cultura neagră, „a fi gay” , în mod tradiţional nu este un subiect pe care îl discutăm – mai ales în biserică. Nu există consilieri grozavi cu care să discuţi în biserica neagră (vorbind în general).

Desigur, vine din când în când de la amvon o avertizare cu foc şi pucioasă, dar puţine se spun în afară de aceasta. Numai dacă, bineînţeles, se întâmplă să frecventezi una dintre bisericile mai „lipsite de prejudecăţi”, unde există un fel de înţelegere că homosexualitatea este greşită, aşa că pur şi simplu ignoră faptul că jumătate dintre bărbaţii din cor dorm unul cu celălalt.

În afara bisericii nu este mult mai bine. În cultura afro-americană, pur şi simplu nu adoptăm o identitate homosexuală ca pe un lucru de sărbătorit. Din nou, acel gen de paradă gay pride este mai obişnuită în culturile americane mai mari. Dar în ciuda ambivalenţei – şi uneori, a urii făţişe – exprimată faţă de homosexualitate în America Neagră, agenda homosexuală a atacat comunitatea noastră. Ceea ce tradiţional a fost o identitate care nu merita să fie sărbătorită, devine rapid o identitate de care poţi fi mândru! Totuşi, există o căutare fundamentală a noastră a tuturor. Dacă eşti afro-american sau nu, dacă te lupţi cu atracţia faţă de acelaşi sex sau nu, înţelegi dubla conştiinţă. Poate că nu o înţelegi în termeni rasiali, dar o înţelegi cel puţin în termeni spirituali. Şi toţi am strigat într-un anumit fel, mod sau formă: „Cine mă va izbăvi!”.

Lăsaţi-mă să vă încurajez, fraţi şi surori. Am găsit o speranţă care să răspundă disperării mele, la fel cum a găsit Pavel. Există un Duh puternic în mine care răsună: „Isus Hristos va izbăvi! Pentru că El va fi glorificat în tine!” În această Lună a Istoriei Negre, amintiţi-vă cine sunteţi. Amintiţi-vă unde a fost această ţară şi unde trebuie să fie. Amintiţi-vă că sub orice piele şi dincolo de diferenţele noastre culturale, sufletele noastre sunt toate la fel. Toţi căutăm să ne cunoaştem şi să ştim cine suntem, în lumina Celui care a murit pentru păcatele noastre şi care ne-a provocat cu cuvintele care răsună în mine chiar mai mult decât cuvintele lui Du Bois. Isus a spus aceasta ucenicilor Săi acum 2000 de ani, şi o spune astăzi fiecăruia dintre noi: „Urmează-Mă.” Nu poate sili pe nimeni să o facă. Desigur, viaţa mi-a dat multe motive să renunţ, să fiu plin de amărăciune şi să mă accept ca bărbat homosexual negru. Dar prin harul lui Dumnezeu, nu am putut să ignor chemarea de a-L urma pe Hristos. Şi când sunt ispitit să mă îndepărtez, sufletul meu mă întrerupe: „Unde altundeva mă pot duce? Numai Isus are cuvintele vieţii eterne. Şi am ajuns să cred că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”.

D. Freeman este un licenţiat în vârstă de 24 de ani, care locuieşte în Washington, DC.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.exodusinternational.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.