Dumnezeu te iubeşte, schimbarea este posibilă

de Pastor D. L. Foster

Noaptea cădea repede în Columbus, Georgia, şi eu mă scufundam mai adânc în nisipul mişcător al păcatului, scufundându-mă ca să nu mă mai ridic. Cumva în inima mea ştiam că mă scufundam pentru ultima oară şi că nu-mi voi reveni. Ani şi ani de zile de viaţă homosexuală îmi distruseseră orice sensibilitate. Gândurile de suicid răsăriseră şi creşteau repede. Îmi uram viaţa şi ce devenisem. Nu am văzut nicio cale de ieşire în afară de faptul că viaţa mea trebuia să ia sfârşit. Moartea părea să fie un lucru bun, pentru că nu mai vroiam să mă văd trecând prin faptele vieţii fără nicio speranţă de schimbare.

Nu ştiu ce m-a făcut să dau drumul la televizor în acea noapte. A fost ceva instinctiv, poate un obicei cu care devenisem atât de obişnuit încât pur şi simplu am făcut ceea ce făcusem întotdeauna când eram obosit şi deprimat. Totuşi, privind în urmă, pot crede că venise timpul. Timpul să-L cunosc pe Bărbatul a cărui pasiune pentru mine L-a făcut să îndure teribila brutalitate care s-a revărsat asupra Lui.

Când ecranul televizorului s-a luminat , privirea mi-a căzut imediat asupra unei scene tulburătoare. Pentru mine era brutală. Mii de oameni se înşiruiau pe un drum de piatră care avea o înclinare crescândă în timp ce şerpuia prin oraş. Oamenii păreau să fie turbaţi. O stare a sufletului rea a cărei amploare poate fi numai bănuită. O figură singuratică cobora pe drumul dificil. Pe când priveam alarmat, El S-a apropiat de mine sub o ploaie de insulte. Unii strigau la el. Alţii aruncau cu pietre în El. Alţii se întindeau ca şi cum vroiau să-L ia şi să-L facă bucăţi cu mâinile goale. Dar El înainta. Şi eu am continuat să privesc fascinat.

Nu era singur. Se lupta cu o cruce grea, din lemn, pe care o purta în spate. Era de două ori mai mare decât trupul Său. Ai fi putut crede că văzând atâta suferinţă, oamenilor le va fi milă. Dar nu acelei mulţimi. Crucea părea să-i înfurie şi mai mult. El Se lupta în continuare, nespunând niciodată niciun cuvânt, neridicându-Şi niciodată ochii. In mintea mea nu ştiam cine este. Era atâta timp de când nu mă gândisem la Dumnezeu sau la biserică sau la Isus încât nu-I mai cunoşteam identitatea. Am devenit absorbit de situaţia Lui dificilă. Mi-am auzit mintea punând o singură, tăcută, temătoare întrebare. Ce a făcut ca acei oameni să-L urască atât de mult?

Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. „Scena” a îngheţat. Toţi şi totul. Nimic nu se mişca în afară de El. Aceasta m-a lovit din plin. În timp ce priveam, ochii Lui s-au ridicat ca să-I întâlnească pe ai mei. L-am văzut şi era ca şi când ai privi în ochii cuiva care te-a cunoscut dintotdeauna. Sângele de la cununa de spini înfiptă adânc în capul Lui, se prelingea pe diferitele părţi ale feţei Sale. Mi-a spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine.” Apoi Şi-a coborât din nou capul şi a continuat să urce dealul cu crucea Sa, pe cale să dovedească ceea ce tocmai spusese.

Când mi-am venit în fire m-am uitat din nou la mulţime. De data aceasta am recunoscut o faţă cunoscută: era faţa mea. Am înţeles de asemenea că Isus era Cel care îmi vorbise. Am început să suspin şi să plâng. Nu puteam crede că putea să mă iubească sau că m-ar iubi după tot ce făcusem. Ce însemnau cuvintele Lui? Chiar m-a iubit destul ca să sufere nebunia omului şi durerea lui Dumnezeu? Da. Într-adevăr da.

În cele din urmă, în aceeaşi cameră unde avusesem numeroase relaţii sexuale cu bărbaţi, am căzut cu faţa la pământ înaintea acestui Om. L-am rugat să mă ierte şi să mă cureţe de păcatul meu şi de anii de răzvrătire. În timp ce stăteam întins acolo, părea că cerurile s-au deschis şi că gloria lui Dumnezeu a intrat. M-am ridicat ştiind că indiferent ce avea să se întâmple, Îl voi iubi întotdeauna şi ştiam că El avea să mă iubească întotdeauna. Într-un cuvânt, eram schimbat.

Da, acum eram liber, dar nu fusese întotdeauna aşa.

Când mă uitam la mine în oglindă ca băiat, tot ce puteam vedea era un băiat neputincios, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la alţi băieţi de vârsta mea decât într-un singur mod. Şi acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.

M-am născut într-o familie care aparţinea bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. În acea vreme eram plin de furie şi ură din cauza părăsirii lui pline de nepăsare.

„Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.

„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Vroiam să sune cât mai rece posibil. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceasta, am refuzat banii; îl uram atât de mult încât nu mi-ar fi păsat mai mult dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.

Lipsa faptului de a avea un tată prin preajmă a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o adâncă dorinţă ca un bărbat să mă ţină in braţele lui şi să-mi spună că mă iubeşte. M-am luptat cu sentimente de respingere cauzate în parte de absenţa inexplicabilă a tatălui meu. Nu aveam încredere în masculinitatea mea sau în abilităţile mele ca bărbat printre bărbaţi. Am îndurat respingerea şi bătaia de joc a altor băieţi de vârsta mea, dezvoltând în acelaşi timp atracţii emoţionale şi fizice nedorite faţă de ei. Nici măcar nu am fost conştient de tendinţa mea de a sexualiza relaţiile cu persoane masculine până la vârsta de aproximativ 11 ani.

Chiar dacă am crescut în biserica „sfinţită” şi îmi plăcea să merg la biserică, mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul strigătului şi dansului atât de caracteristice experienţei de închinare a noastre, a negrilor, mi-am ascuns lupta cât de bine am putut. Biserica noastră credea puternic în eliberare. Adică oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Vroiam cu disperare ca dorinţele mele homosexuale să dispară. Aceasta era fantezia mea. Că într-o zi vor dispare toate.

Dar cu toată predicarea despre eliberare, eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, se părea că aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în biserica neagră se putea vorbi numai în şoaptă, în particular.

Aceste circumstanţe au făcut din mine un punct de atracţie pentru manipulare, astfel încât la vârsta de 13 ani un băiat mai mare din biserica mea m-a molestat. Sentimentele din inima mea au devenit un vârtej de conflicte care se luptau între ele. Uram atingerea lui şi tânjeam după atingerea lui. Uram faptul că-mi plăcea atenţia lui şi uram să nu am atenţia lui.

De-a lungul următorilor trei ani, am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui „Ray” pentru mine. Din fericire nu am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi m-am aruncat cu capul înainte în stilul de viaţă gay. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că în sfârşit eram în locul căruia îi aparţineam.

În 1980, în primul meu an de colegiu, m-am aruncat cu capul înainte în homosexualitate şi în ce avea ea de oferit. Eram nou pe scena gay; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!

În 1982 mi-am ascuns homosexualitatea ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde puteam găsi întotdeauna un alt bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, trebuia să fac sex ca să mă simt puternic şi în siguranţă. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.

De la înălţimea vieţii mele de gay mă simţeam invincibil! Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!” I-am spus lui Dumnezeu când m-am simţit condamnat pentru sexualitatea mea. Dar eram tot nefericit şi neîmplinit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era o încercare de a mă împinge mai departe pe calea autodistrugerii. După ani de zile de sex homosexual în toate formele lui care devalorizează, mă simţeam încă neiubit şi lipsit de valoare.

Aceasta a fost în urmă cu paisprezece ani. Desigur, erau multe probleme de confruntat când am pornit pe drumul vindecării totale. Vindecarea era şi este un proces pe care îl primesc cu toată inima. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.

Mă îndepărtam de problemele nelămurite ale furiei, urii şi dorinţelor mele sexuale nepotrivite. Totuşi mai aveam de-a face cu noi provocări. Voi fi acceptat  în biserică? Îşi vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?

De-a lungul următorilor câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentele mele de lipsă de valoare.

În cele din urmă am întâlnit o tânără care începuse să frecventeze aceeaşi biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu a confirmat în multe feluri că aparţinem unul celuilalt. Dorinţele mele s-au schimbat şi ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie, nu un bărbat. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu.

 „Iubitule”, a răspuns ea, „dacă Dumnezeu te-a iertat, te iert şi eu”. Ne-am căsătorit şi ne-am început viaţa împreună. Astăzi, cu aproape doisprezece ani mai târziu, acea femeie, Dee, este încă soţia mea, şi este încă cea mai frumoasă femeie din lume. Este mama celor patru copii ai mei şi dragostea vieţii mele.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit pentru ca să-I aud glasul, pentru a-mi face mărturia publică, pentru ca alţii să o poată auzi şi să fie eliberaţi.

Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om complet. Cele mai adânci dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Hristos şi familia Sa, Biserica.

Din cauza harului şi puterii Domnului Isus, nu mai sunt homosexualul distrus, condus de ură, care eram cândva. Trăiesc şi mă bucur de viaţa mea slujindu-L pe Domnul Isus, crescându-mi copiii, iubindu-mi soţia şi conducând adunarea pe care Dumnezeu mi-a dat privilegiul să o conduc. Acestea sunt roadele schimbării. O promisiune care poate fi împlinită numai într-o viaţă de supunere faţă de Dumnezeu.

Adaptare după cartea „Touching a Dead Man: One man’s explosive story of deliverence from homosexuality” [Atingând un om mort: Povestea explozivă de eliberare din homosexualitate a unui bărbat] de D. L. Foster. Cartea poate fi comandată aici.

Tradus şi folosit cu permisiune de pe www.witnessfortheworld.org.

Aşteptăm comentariul tău la rubrica noastră Contact.